An de an, pe 28 ianuarie, proslăvim în calendarul nostru pe Sfântul Cuvios Efrem Sirul, care a trăit în veacul al IV-lea după Hristos, originar fiind din cetatea Nisibe, astăzi Nusaybin, aflată în provincia turcească Mardin, aproape de granița cu Siria. Datorită scrierilor sale, în mare parte lirice, caracterizate printr-un puternic caracter penitențial, Sfântul Efrem a fost numit „chitara Duhului Sfânt”. Imensa lui operă poetică ne face să-l considerăm primul mare poet al literaturii creștine. Istoricul grec Sozomen, trăitor în veacul al V-lea, afirmă că Sfântul Efrem a scris peste trei milioane de versuri. Din tot ce a compus, rugăciunea Doamne și stăpânul vieții mele, pe care o rostim în Postul Mare, este cea mai cunoscută creație. Dar și prea puțin valorificatele Plânsuri sunt la fel de importante și cu același puternic mesaj spre pocăință prin lacrimi. Numite după zilele săptămânii, cele șapte Plânsuri ale Sfântului Efrem sunt, de fapt, rugăciuni compuse de Cuviosul Părinte, în care regăsim paradigma omului căzut în păcat, dar cu nădejdea în mila și iertarea lui Dumnezeu. El însuși, după îndelungate nevoințe, a dobândit darul inimii zdrobite şi al lacrimilor de pocăinţă. De aceea, în cele șapte Plânsuri, autorul îşi plângea propriile păcate, dar și păcatele oamenilor. Lecturarea acestor rugăciuni pătrunzătoare a Sfântului Efrem ajută pe creștinul de astăzi să-și reevalueze starea sufletească, dar și stadiul urcușului duhovnicesc. Totodată, Plânsurile Sfântului sirian ne oferă prilejul de a ne lămuri asupra a două chestiuni: ce este plânsul și dacă e bine să plângem.

Știința medicală ne spune că termenul de plânset desemnează, în general, curgerea lacrimilor ca reacție a unei stări emoționale. Acțiunea de a plânge este definită ca un fenomen secretomotor complex care este caracterizat prin curgerea lacrimilor din aparatul lacrimar, fără a provoca vreo iritare a structurii oculare.

Cu toții am plâns sau am văzut semeni plângând. O facem trăind sentimente de tristețe, furie, uneori de bucurie. Lacrimile întotdeauna au impresionat. Adeseori, căutăm să ștergem urmele lor, de parcă ne-am rușina. De ce? Probabil că ar atrage asupra noastră priviri iscoditoare, răutăcioase ori, de ce nu, chiar compătimitoare. De fiecare dată, ceva s-a întâmplat cu noi atunci când vărsăm lacrimi: vreo durere, o nemulțumire trupească sau undeva, în forul nostru interior, s-a produs o descumpănire. Nu vrem să ne ştie colegul, nici șeful, cu atât mai puţin subalternul. Dar Dumnezeu este bine să ne vadă într-o astfel de stare? Sfântul Efrem ne încredințează că da, însă nu orice plâns e plăcut lui Dumnezeu.

Medicina spune că plânsul constituie o descărcare nervoasă, folosind la eliminarea tensiunii psihice, iar lacrimile slobozite din indiferent ce motive ne ajută să eliminăm toxine din organism – ba, în plus, ele hidratează ochiul, dezinfectându-l. Unii le consideră un adevărat analgezic și antibiotic foarte eficient pentru globii oculari. Ce ciudat! Să te detensionezi, imunizându-te totodată! Medicina se pare că recomandă plânsul.

Dar ce se întâmplă oare în sufletele noastre într-o asemenea situaţie? Ce ne învață Sfânta noastră Biserică despre plâns? E bine s-o facem? Când, cât, de ce? Iată nişte dileme firești, de vreme ce, în genere, noi asociem plânsul cu tristețea, deprimarea, neputința. Citind Plânsurile Sfântului Efrem Sirul, vom afirma liniștiți că nu e păcat să plângem. Dimpotrivă, aşa ne putem agonisi mântuirea. Plângând, la exterior ne imunizăm, iar în interior ne consolidăm trăirea duhovnicească. Dacă ne gândim la Mântuitorul Hristos, Care Însuși a lăcrimat, ne vedem, parcă, justificate lacrimile.

Cu toate acestea, Sfinții Părinți ne învață că nu orice plâns Îi place lui Dumnezeu. Pare complicat. Tocmai pentru că suferim, înțelegem cu anevoie că nu vărsarea propriu-zisă a lacrimilor contează, ci cauza care o generează. Părinții filocalici ne arată că, de nu vom statornici o legătură între plâns și pocăință, dorință de despătimire, acesta va deveni o cale prin care demonii ne vor păcăli. Dacă nu stă în relaţie cu virtuțile creștine, plânsul nu rămâne decât o lamentabilă formă de exteriorizare a neputinței, lașității, angoasei. Vasăzică nu orice lăcrimare foloseşte, nu la orice fel de plâns Se referă Mântuitorul Hristos, zicând: „Fericiți cei ce plâng că aceea se vor mângâia”.

De aceea, se cade să știm cât de important este să plângem cu folos și, de ce nu, să participăm la un „training” filocalic, deprinzând cunoștințe despre „arta dobândirii fericirii prin lacrimi”. Așadar, când este plânsul fericit? După învățătura Sfinților Părinți, doar atunci când aduce pocăința, când omul, prin el, îşi spală haina primită la Botez, făcând-o din nou curată, vrednică de a intra în cămara Mântuitorului. Numai întristarea după Dumnezeu reprezintă sursa lacrimilor duhovniceşti, singura folositoare, mântuitoare, căci ne conduce către adevărata căinţă. Părerea de rău, plânsul după bunuri lumești ori pricinuite de anumite frustrări, spun părinții filocalici, nu ne folosesc, ci ne păgubesc, unii văzând în ele chiar o patimă. Doar lacrimile de pocăință, izvorâte din dorul după Dumnezeu, ne spală, ne curățesc, ne călăuzesc către înălțimile Cerului, așa cum reiese din minunatele Plânsuri ale Sfântului Efrem.