Sfinții Părinți, fini cunoscători ai sufletului omenesc, insistă în scrierile lor ca pocăința să fie însoțită de lacrimi. Pentru Sfinții Părinți, lacrimile au puterea de a curăți păcatele săvârșite după Botez. De aceea, pocăința a fost numită al doilea Botez, „o reînnoire a Botezului”[1].

Despre valoarea lacrimilor, vorbește și Sfântul Ioan Gură de Aur, care le vede curățitoare de păcate. Pentru aceasta, aduce ca exemplu pe Ahab. Ilie l-a mustrat pentru fărădelegea săvârșită: „Aceasta, zice Dumnezeu, pentru că ai ucis și ai moștenit și ai vârsat sânge de bărbat drept, tot așa se va vărsa sângele tău și câinii îl vor linge (...) La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat și a plâns pentru păcatele lui: „Ai văzut cât a plâns Ahab și cât de trist a plecat din fața Mea? Nu voi face după răutatea lui”[2].

Tema pocăinței ca al doilea botez a fost dezvoltată și de Sfântul Simeon Noul Teolog în Catehezele sale. Aceasta nu înseamnă, spune el, că „pocăința ar înlocui Botezul sau că ar aduce vreun dar pe care acela nu ni l-ar fi dat, ca și cum, într-un anume fel, ar desăvârși Botezul. Rolul pocăinței după Botez este să-l întoarcă pe creștin de la păcatele și patimile în care a căzut, să fie din nou curățit și tămăduit, să redobîndească starea de har în care-l așezase Sfânta Taină, să facă din nou lucrător harul sălășluit în el, să-l facă din nou roditor. În pocăință, omul nu află un alt Botez, ci roadele lui, pe care, din pricina lipsei de grijă și a trândăviei sale, ca și prin întoarcerea la starea de păcat, le pierduse”[3].

Sfântul Isaac Sirul completează afirmația Sfântului Simeon Noul Teolog, spunând: „Pocăința li s-a dat oamenilor după Botez, ca un har peste har, căci pocăința este a doua naștere din Dumnezeu și darul a cărui arvună am primit-o prin credință, îl primim prin pocăință. Pocăința este ușa milei, deschisă celor ce o caută pe ea (...) Pocăința este al doilea har ce se naște în inimă din credință și frică. Iar frica este toiagul părintesc ce ne călăuzește până ce vom ajunge în raiul duhovnicesc al bunătăților, și, când vom ajunge acolo, ne lasă și se întoarce”[4].

Sfinții Părinți îndeamnă pe oameni să se pocăiască permanent pentru toate cele știute și neștiute. Sfântul Apostol Ioan ne învață, la rândul său, că nu există om în lumea aceasta care să nu fie fără de păcat: „Dacă zicem că păcate nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noiˮ (I Ioan 1, 8).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne rugăm cât mai des, pentru că prin rugăciune stăruitoare se obține iertarea păcatelor: „Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trândăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu; Dumnezeu nu-ți întoarce spatele de-l rogi cu stăruință, ci-ți iartă păcatele și-ți împlinește cererea (...) Rugăciunea ne iartă păcatele!ˮ[5]. Lacrimile care susțin rugăciunea de pocăință sunt numite „întristarea cea după Dumnezeu”, care ne aduce bucuria iertării, bucuria ridicării, bucuria învierii sufletului din moartea păcatului.                                                                                  

(Pr. Ciprian Dumitrache)

[1] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timișoara, p. 218.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, V, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 136.

[3] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p.333.

[4] Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoință”, în: Filocalia X, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, 1976, p. 325.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit., III, pp. 55-56.