Cât privește pocăința, această lucrare atotcuprinzătoare zidește și păzește inima mai mult decât oricare alta. Pocăința are un scop minunat și sfânt. Cel ce se pocăiește mărturisește pe de o parte că Dumnezeul Cel viu al Părinților noștri este un Dumnezeu drept și adevărat în toate voile, căile și judecățile Sale și, pe de altă parte, adeverește că tot omul este mincinos (cf. Romani 3, 4), căzut în înșelarea păcatului și lipsit de cea dintâi și dumnezeiască cinste și slavă.

De aici trebuie să-și înceapă lucrarea cel ce voiește să se pocăiască: să-și mărturisească păcătoșenia, să ia asupră-și păcatul, smerindu-se și osândindu-se pe sine. În felul acesta devine adevărat și atrage la sine Duhul Adevărului, Care îl curățește de tot păcatul și îl îndreptățește (cf. I Ioan 1, 8-10).

După cum spunea Sfântul Siluan, Duhul Sfânt mărturisește în inima sa mântuirea. Însă, același Duh Îl îndreptățește și pe Dumnezeul Cel adevărat, Care a zis prin Prorocul Său: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). Căci atunci când omul își vine în sine și zice de bunăvoie și din toată inima: „Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta; nu mai sunt vrednic a mă numi fiu al Tău”, el aude în inima sa vocea milostivirii cerești: „toate ale Mele ale tale sunt” (Luca 15, 18-19, 31).

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, pp. 19-20)