În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, mai ales cei neptici şi filocalici, regăsim acelaşi sfat, cu insistenţă repetat: „pocăiţi-vă!”.

În Patericul egiptean, îl auzim pe Avva Meletie care, atunci când a fost întrebat de ce s-a îndepărtat în pustie, a răspuns: „Sunt un om păcătos şi m-am îndepărtat în pustie să mă pocăiesc”. Pocăinţa nu este doar o etapă a vieţii, ci o permanenţă, o activitate ce face parte constitutivă din demersul spiritual al vieţii omului.

În altă parte a Patericului, citim că Sfântul Marcu Ascetul a zis: „Nimeni nu-i mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu... însă, El nu va ierta pe nimeni fără pocăinţă...Toate poruncile se reduc la una singură, cea a pocăinţei...căci nu vom fi pedepsiţi pentru mulţimea păcatelor săvârşite, ci pentru cele de care nu ne-am pocăit... Pentru toată lumea, pocăinţa se termină odată cu moartea.” („Traité spirituels et théologiques”, Abbaye de Bellefontaine). De asemenea, Avva Isaia adaugă: „Domnul nostru Iisus Hristos, ştiind că viclenia vrăjmaşului este mare dintru începuturi, ne-a rânduit pocăinţa până la cea din urmă suflare. Dacă nu ar fi rânduit pocăinţa, nu ar fi fost posibilă mântuirea” (Recueil ascétique, 16,30, Abbaye de Bellefontaine).

Schimbarea minţii sau răsucirea duhului

Aceste câteva consideraţii, fundamentate pe experienţele părinţilor duhovniceşti ai pustiului, ne fac să înţelegem că pocăinţa este o stare, un mod de vieţuire specific celor angajaţi în urcuşul duhovnicesc şi care nu se referă doar la ei, ci este calea pe care trebuie să păşim şi noi. Pocăinţa este o stare la fel de actuală şi firească pentru omul contemporan, aşa cum a fost şi în primele veacuri creştine, iar creştinul de astăzi nu are mai puţină nevoie de curăţie decât au avut părinţii filocalici, pentru că Dumnezeu spre Care tindem este neschimbat, iar omul, indiferent de gradul de cunoaştere şi de acces la informaţie, rămâne acelaşi, în limitele firii sale.

Termenul de pocăinţă, în general, evocă regretul de a fi păcătuit într-o formă sau alta; este sentimentul de culpabilitate sau senzaţia de remuşcare provocată în suflet de rana pe care am pricinuit-o aproapelui şi chiar nouă înşine. Aşa o prezintă tratatele de morală creştină, mai ales cele scolastice. O astfel de definiţie este totuşi incompletă şi insuficientă. Dacă limităm pocăinţa la sentimentul de remuşcare, abia am realizat o etapă a ei. Regretul că am rănit pe cineva cu atitudinea mea este un fapt important, dar nu suficient. Metanoia, în limba greacă, înseamnă ceva mai mult; metanoia înseamnă schimbarea minţii sau răsucirea duhului; deci nu numai regretul unei acţiuni trecute, ci transformarea fundamentală a perspectivei noastre de acţiune, o nouă manieră de a vedea pe Dumnezeu, pe aproapele şi pe tine însuţi. Pocăinţa nu este un acces de remuşcare interioară, ci o convertire şi o recentrare a vieţii noastre pe calea care duce la Hristos Mântuitorul.

Pocăința ca iluminare

A te pocăi înseamnă nu atât a privi în jos la fărădelegile comise, la imperfecţiunile tale, cât a ridica ochii către Dumnezeu, de unde vine ajutorul; nu a reveni la păcatele noastre şi a le justifica, ci a înainta către Dumnezeu, cu încredere, şi a părăsi trecutul păcătos. În acest caz, pozitiv, pocăinţa nu apare ca un simplu act, ci ca o atitudine permanentă a vieţii. Pocăinţa nu este ceva care se sfârşeşte aşa cum am termina o faptă, un eveniment, ci ea continuă până la sfârşitul vieţii. Caracterul pozitiv al pocăinţei apare lămurit în spusele Proorocului Isaia (9, 1), pe care Sfântul Matei îl citează în Evanghelia sa, înainte ca Hristos să cheme la pocăinţă: „Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16). Pocăinţa este deci o iluminare, o trecere de la întuneric la lumină. Pentru a trezi conştiinţa prezenţei lui Hristos în tine, mai întâi trebuie să-L accepţi în viaţa ta, ca, întru lumina Lui, să poţi descoperi mizeria păcatelor din interiorul tău. Aşadar, în momentul în care omul începe să se apropie de Dumnezeu, începe să-şi vadă şi păcatele sale.

Acesta este deci începutul pocăinţei: o viziune asupra frumuseţii ce vine de la Dumnezeu, nu o imagine a mizeriei, a urâciunii şi a iadului. Pocăinţa trebuie să încurajeze, nu să descurajeze pe om: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5,4), zice Hristos. Prin urmare, pocăinţa nu înseamnă doar plângerea păcatelor, ci reconfortarea spirituală, care vine din iertarea divină capabilă să restaureze fiinţa păcătosului, redâdu-i frumuseţea iniţială şi revelându-se ca un fir nevăzut ce leagă pe om de Dumnezeu, asemenea unei lumini ce luminează în noaptea păcatelor, dar pe care întunericul nu o poate cuprinde (cf. Ioan 1,5).

A te pocăi, cu alte cuvinte, înseamnă a recunoaşte că există binele şi răul, dragostea şi ura; şi, în acelaşi timp, a afirma că binele este mai puternic decât răul şi a crede în victoria ultimă a dragostei. Cel curăţit de păcate, prin pocăinţă, este cel care acceptă miracolul pe care-l face Dumnezeu cu el, iertându-i păcatele. Iar în măsura în care penitentul acceptă acest miracol, trecutul păcătos pierde pentru el caracterul ireversibil, care nu mai este o greutate intolerabilă. Iertarea divină rupe legăturile cauzelor şi efectelor păcatului şi dezleagă nodul pe care omul îl are în inimă şi pe care nu a putut singur să-l desfacă.

Numeroşi sunt cei care deznădăjduiesc din cauza trecutului lor păcătos, zicând: „Nu-mi pot ierta niciodată răul pe care l-am făcut!” Incapabili să se accepte aşa cum sunt, devin incapabili să creadă în Dumnezeu, Cel ce iartă păcatele oamenilor. Astfel de oameni, în ciuda angoasei care-i domină, nici n-au început starea de pocăinţă, n-au atins înalta raţiune prin care să-şi dea seama că dragostea va fi biruitoare, căci aceasta nu cade niciodată (cf. 1 Cor. 13, 1). Aceşti oameni n-au trecut prin „venirea în sine”, care constă în a zice: "Iisus mă iubeşte aşa cum sunt. El doar aşteaptă ca şi eu să-L iubesc în neputinţa mea". Acestea sunt esenţa şi fundamentul începutului pocăinţei.

Spovedania, taina conlucrării omului cu Dumnezeu

Imediat după întoarcerea prin pocăinţă către Hristos, în suflet apare dorinţa întâlnirii cu El. Experienţa pocăinţei se dobândeşte, în mod deosebit, în Taina Sfintei Spovedanii. În timpul spovedaniei, însă, accentul nu trebuie pus nici pe duhovnicul săvârşitor al tainei, nici pe păcătosul în stare de pocăinţă şi mărturisire a păcatelor, ci pe Dumnezeu Cel care primeşte mărturisirea sinceră şi Care, prin iertare, îl integrează şi reabilitează.

Din momentul în care privim spovedania ca pe un act divin – al lui Hristos, nu al nostru – această taină ne va apărea într-o lumină pozitivă, excluzând teama şi angoasa din fiinţa noastră. Ea nu mai este considerată ca o experienţă a slăbiciunii umane, ci ca experienţă a dragostei divine în noi, care se exaltă prin obţinerea iertării curative din partea lui Dumnezeu.

Aşadar pocăinţa nu trebuie să fie considerată o pedeapsă menită să răscumpere păcatele noastre. Mântuirea este darul liber al harului divin. Doar prin propriile eforturi nu putem niciodată spăla păcatele săvârşite. Hristos este unic Mediator între noi şi Dumnezeu Tatăl şi singur Mântuitor. Prin El suntem iertaţi în mod gratuit sau nu suntem iertaţi.

Astfel, iertarea are puterea reintegrării oamenilor, ca persoane în comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu, în trupul mistic al Bisericii şi, implicit, a reabilitării în demnitatea de fii ai Părintelui ceresc.

Să punem de astăzi început bun vieții noastre urmând cu credință și dragoste îndemnul lui Hristos la pocăință, cu nădejdea că vom ajunge să vedem Împărăția cerurilor. Amin

Sursa: eprb.ro