Text și context

Amplu și dens sub aspectul mesajului teologic, cel de-al șaptelea capitol al relatării Sfântului Luca vine să aducă în atenție și un exemplu de pocăință. Unul special din mai multe puncte de vedere. Episodul este dotat și cu anumite repere spațiale, ce-i drept, cam vagi. Totul se petrece în casa unuia dintre farisei. Invitația acestuia, de a-l avea oaspete pe Hristos e onorată. Faptul e atipic pentru Învățător, care preferă mai degrabă compania vameșilor, oponenții celui în cauză. Din motive evidențiate constant de către naratorii activității Sale. 

Femeia păcătoasă

Între comeseni se numără și o femeie al cărei istoric nu e unul onorant. O cunosc cu toții. De ce e tolerată alături de El, e greu de spus! Se va vedea însă că, dincolo de chestiunile de prim cadru, prezența ei aici vine să transmită un mesaj aparte. Atât prin actul pe care-l împlinește, cât și prin ceea ce va împlini El cu privire la dânsa. Căci, ea nu se rezumă doar la a fi parte dintre cei care mănâncă, ori servesc. Aduce un vas de alabastru cu mir. Apoi, ca parte a unui rit ce va inspira în repetate rânduri arta de sorginte creștină, udă cu lacrimi picioarele lui, le șterge cu părul capului ei și le unge cu mir. Gestul intrigă. Gazda însăși ține să-și exprime nemulțumirea. Să arate că se îndoiește chiar și de calitățile de prooroc ale celui pe care L-a invitat la masă. „Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă”, își zice el. Iisus răspunde imediat. Prin intermediul unei parabole. Mesajul aceleia este despre iertare. Un cămătar decide să-și ierta doi dintre datornici. Unul care ar fi trebuit să-i restituie cinci sute de dinari, altul cincizeci. Întrebă pe organizatorul mesei, care-și va iubi mai mult stăpânul, dată fiind situația. Răspunsul, inconfortabil pentru acesta, se pliază pe logica actului divin. Pornind de la el, ajunge și la situația celei în cauză. Fiul Întrupat ține să arate acuzatorului Său că, spre deosebire de el, care și-a împlinit îndatoririle în chip formal, cea în cauză, a făcut un act de mare tandrețe. Unul la baza căruia stă pocăința. Drept consecință, decide să-i ierte femeii păcatele: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”. În aceeași logică, vorbele sale vin să-i intrige pe cei din vecinătate. În logica lor, iertarea păcatelor se cuvine doar lui Dumnezeu. Or, ei nu reușesc să vadă în cel care beneficiase de sublimul act de tandrețe, divinitatea. Întrucât cele spuse nu li se adresează lor, Învățătorul își continuă dialogul cu femeia. „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace”, i se spune acesteia.

În loc de concluzii

Pericopa duminicii a cincea din post vine să spună multe omului contemporan. Vorbește despre pocăință. Arată că, spre a fi bineplăcută lui Dumnezeu, ea trebuie să fie o consecință a dragostei. Altminteri, rămâne la stadiul de comportament formal care duce mai degrabă înspre vasalitate, decât înspre ceea ce ar vrea Domnul, adică o relație sinceră. Fireasca ei urmare este iertarea. Una de care avem cu toții atâta nevoie. Singurul care poate să o ofere plenar, în ciuda protestelor și a revoltei unora dintre cei care nu ne iubesc, e Hristos. Îndrăzniți!