Este mai bine, desigur, a nu păcătui. Însă pocăința, dacă este ca o flacără, poate reîntoarce toată pierderea.

Trebuie să păstrăm duhul pocăinței de-a lungul întregii vieți, până la sfârșit. Pocăința este temeiul a toată viața nevoitoare și duhovnicească. Simțământul, intuiția păcatului pot deveni atât de vii în noi, încât să nască cu adevărat o pocăință în adânc.

Putem plânge ceasuri în șir, săptămâni, ani de-a rândul, până ce făptura noastră să se reînnoiască deplin prin cuvântul lui Hristos, prin poruncile Sale și mai ales prin harul Sfântului Duh. O astfel de preschimbare a ființei noastre după căderea lui Adam cere multă străduință. Și mult timp.

Pocăința nu are sfârșit pe pământ, căci sfârșitul pocăinței ar însemna că am ajuns întru totul asemenea lui Hristos. Cea mai mică deosebire între Hristos și noi, cere o pocăință adâncă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”. Acest cuvânt exprimă distanța pe care o simțim a fi între El, Ființa Absolută și veșnică, și noi înșine. „Dacă nu suntem cu adevărat întru totul asemenea Domnului, cum am putea noi petrece veșnic cu El?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Pentru el, ca și pentru noi, este cu neputință. Nu ne rămâne decât răbdarea.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 24-25)