Acum oamenii au devenit mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.

Marele Antonie zicea: „De acum nu mă mai tem de Domnul, ci Îl iubesc”. El vorbea aşa, pentru că în sufletul lui era un mare har al Duhului Sfânt, Care dă mărturie de această iubire, şi atunci sufletul nu mai poate vorbi altfel. Dar pe cel care n-are asemenea mare har Sfinţii Părinţi îl învaţă pocăinţa, şi pocăinţa nu e departe de iubire care vine pe măsura simplităţii şi smereniei duhului.

Dacă cineva gândeşte bine despre fratele, că Domnul îl iubeşte şi, mai cu seamă dacă tu însuţi gândeşti că în sufletul lui viază Duhul Sfânt, eşti aproape de iubirea lui Dumnezeu.

Cineva va spune poate: „El se gândeşte tot timpul la iubirea lui Dumnezeu”. Dar la ce altceva să te gândeşti mai mult decât la Dumnezeu? Doar El ne-a zidit ca să fim veşnic împreună cu El şi să vedem slava Lui. Cine iubeşte ceva, acela vrea să şi vorbească de aceasta; iar apoi ajunge la obişnuinţă: dacă se obişnuieşte să se gândească la Dumnezeu, Îl va purta întotdeauna în suflet; dacă se obişnuieşte să se gândească la cele ale lumii, atunci şi cu mintea va fi întotdeauna în ele. Obişnuieşte-te să te gândeşti la suferinţele Domnului, obişnuieşte-te să cugeţi la focul cel veşnic, şi atunci acestea ţi se vor încrusta în suflet.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 91)