Începe o nouă derulare duhovnicească a Vieții Mântuitorului. An după an, Biserica spune aceleași „povești” – după spusa câte unora. De fapt, e o singură Poveste. Povestea Prezenței pentru 33 de ani a Mântuitorului Hristos – Domnul și Dumnezeul nostru – în mijlocul suferinței și bucuriei umane deopotrivă, în  mijlocul oamenilor preocupați de ei înșiși și foarte rar de Dumnezeu și Împărăția cerurilor. Nu. Împărăția cerurilor nu era un construct ieftin. Nici măcar fariseii și cărturarii ori preoții Marelui Templu de la Ierusalim nu știau care este conținutul acestei Împărății. Citim Vechiul Testament și nu descoperim în paginile sale promisiunea Împărăției cât mai ales promisiunea unui Împărat, Mesia. Nu e vorba de versete și citări din Vechiul Testament – unde nu apare nici un verset privitor la Împărăția cerurilor la o căutare minimală – pentru că acolo se construiește atmosfera și cultura duhovnicească pentru a putea să fie identificat Cel Ce vine în Numele Domnului. Adică mesagerul care Întrupează Împărăția. Profețiile ce vizau împărăția de mii și mii de mii de ani – profetul Daniel vorbește amplu despre aceasta – dovedesc că e vorba despre o schimbare, o remodelare a lumii în care omenii trăiau. Nu doar despre împlinirea profeților – cum insistă inspirat Matei – e vorba aici. Ci despre întruparea tuturor profețiilor într-o singură Persoană. Iisus Hristos. Provocarea aceasta, de a ne descoperi mereu și mereu că Hristos Domnul este Dumnezeu Întrupat, Mesia venit în mijlocul poporului este fundamentală înțelegerii misiunii Sale despre care vom vorbi, de-acum, un an liturgic întreg.

O viață întreagă vom asculta, an după an, aceleași propuneri de lectură de Scriptură, de rugăciune și trăire liturgică. Pentru a crește. Pentru a înțelege. Aud pe câte unii că ne spun că Ortodoxia nu ține în ea Scriptura – pe care, fie vorba între noi, tocmai de la Ortodoxie au cam luat-o – că nu propune nașterea din nou ori nașterea de sus. Sigur. Ca orice școală, dacă o faci la fără frecvență și ceri să afli doar ce spun corigenții clasei despre cele învățate, nu prea ai cum să afli adevărul despre valoarea școlii. Premianții – în cazul Bisericii sfinții, desigur – nu-i prea bagi în seamă pentru că sunt greu de atins performanțele lor, dacă le cunoști ori dacă admiți că ele s-au petrecut precum a și fost. Poate nu e lipsit de interes, de exemplu, să vă uitați la „reacționarii” la moaște. La calitatea lor umană, la mediocritatea limbajului și vieții lor cotidiene, la produsele de media pe care le propun – unii zilnic, cu obsesie. Veți recunoaște desigur că mediocritatea sufletească e fericirea lor și că același produs încearcă să ni-l prezinte ca fericire și nouă. Faceți, de exemplu, o listă a știrilor care n-au fost manipulate anul acesta în jurul Crăciunului. Nu ni s-au mai dat știri despre sarmale mâncate și aglomerații pe îmbuibări la spital, nu ni s-au mai oferit rețete de preparate de porc iar apărătorii brazilor și porcilor n-au mai fost așa de vocali.

Cozile la hypermarket și împingerile de cărucioare nu au mai fost subiect de discuții aprinse. Vai, nu am mai avut vox-uri cu oameni cu coșuri pline și nici nu ne-a mai atins damful țuicii prin ecran la vreun interviu ad-hoc. Și, slavă lui Dumnezeu, nu ne-au lipsit și nici nu ne-au periclitat sărbătoarea. Ce a câștigat lumea din suferința pandemică? Poate un pic de decență? Și descoperirea falselor produse de știri care altădată ne sufocau sfârșitul de an. Marketingul slăbiciunii omenești. Ori, dintr-o dată, în fața morții și suferinței pare că ne-am câștigat adevăratele întrebări asupra vieții. Cu prețul prostirii a generații și generații de oameni am constatat că anatomia umană nu este negociabilă, că firea umană poate fi educată prost dar nu poate fi mințită la nesfârșit. Ori dacă o manipulezi la nesfârșit o transformi în fire animală și atât. Fără valori în care să sădești educația pentru sănătate ori democrație, fără ca din stratul de umanism existent în ea să mai poată fi activate ca vii artefactele luminoase ale Împărăției cerurilor. Care nu, nu se opune decenței cotidiene și nici nu sporește aerele de atotștiutori ale credincioșilor.

Întreg capitolul 4 al Evangheliei de la Matei ține în miez Evanghelia Duminicii acesteia. Iar capitolul se deschide (Matei 4, 1-11) cu ispitirea Domnului de către diavol. Nu e un joc. Este realitatea unei întâlniri din care diavolul nu învață nimic. Numai lui îi este specific să nu învețe nimic din întâlnirile cu Dumnezeu. Lui și celor care-i cântă în struna letargiei cunoașterii. Postind patruzeci de zile- începea o misiune nouă – Domnul Hristos aproape că-l provoacă pe diavol. Și acesta vine. Face pe cunoscătorul – după citările dese din Scriptură, în acest episod evanghelic, s-a și născut ideea că știe oarecare teologie dar nu trăiește teologia- și promite lucruri mincinoase: îngeri de protecție și pâine pe săturate. Care nu era oricum în puterea lui. Și toată puterea împărăției, el dându-se „importantul” deținător al acelei lumii și stăpânul ei. Un soi de iluzie a democrației moderne. Pune însă și o condiție „nevinovată”. Ca orice slugă lingușitoare din sistemul de slugărire a oamenilor. Să i se închine lui. Ori Hristos Dumnezeu nu doar intuiește nemernicia diavolului ci știe necurăția gândirii lui. La fiecare cuvânt citat, Dumnezeu răspunde cu un adevăr trăit. Nici o clipă Hristos Domnul nu răspunde cu o promisiune.

De aceea credem că Împărăția cerurilor nu este o promisiune ci un adevăr, o realitate de atins. În fond, nu-i așa, în pustia Carantani nu avem de a face cu alegeri democratice. Avem de a face, vai, cu perpetua luptă între minciuna cu sclipici și adevărul sobru, imediat.  Părăsind zona ispitirii, care era foarte aproape de Ierihon, la rândul său foarte aproape de locul unde Domnul fusese botezat de Ioan Botezătorul, Hristos o face pentru că aude de întemnițarea lui Ioan (Matei 4, 12). Care era dat temniței-moarte tocmai pentru adevărul ce-l rostea pe seama unui rege- tetrarh (Luca 3, 19-20) ce-și lăsase de mult tare sufletul în acceptarea propunerilor drăcești din care Iisus Hristos se desprinsese. Fără a posti și ispiti pe diavol, Irod primise tot ce i se propusese lui Hristos- putere, slavă omenească și seducție politică – iar acum năpârleau promisiunile prin el. Își plătea taxa Carantani, taxa pe falsa închinare. În acest context, al iminentei morți a lui Ioan, Domnul preia cuvintele omenești din propovăduirea aceluia. Pentru a arăta acceptarea misiunii aceluia de către Dumnezeu. Căci primele cuvinte ale Domnului Întrupat sunt cele ale Omului care atinsese cel mai înalt grad de îndumnezeire dintre cei ce-L așteptau pe Mesia, Mielul lui Dumnezeu Cel Ce ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29). Vede, aude, pipăie pe Dumnezeu în apele Iordanului. Se cutremură dinaintea marelui act de smerire la care Dumnezeu se supune punându-se la îndemâna lui în apele Râului prin apele căruia trecând- condus de Iosua –  poporul sfânt atinsese Țara Făgăduinței. Forma primară , promisă și pământească a Împărăției cerurilor. Nu. Nu cred că noi  mai  avem conștiința acelui moment. Al clipei în care Dumnezeu, prin mână omenească, se scufundă în creația Sa pentru a restarta lumea. Suntem prea sătui și prea plini de jocul politic al Irodiadelor ori jocul ieftin al Salomeelor. Prea neatenți din prea marea atenție acordată nimicurilor. De aceea, an după an, Biserica ne aduce aminte- prin programul ei de lectură biblică, propovăduire și slujire- punctele centrale ale programului de înveșnicire la care ne cheamă Hristos. Mare năpastă pe noi uitarea duhovnicească, ștergerea mereu și mereu a datelor duhovnicești din hardul nostru sufletesc. Încăpățânarea absurdă de a crede că toată viața noastră stă pe ifose de Irod, sforării de Irodiadă și balansuri de Salomee.

Nu întâmplător după Evanghelia Duminicii, care consemnează începutul propovăduirii (Matei 4, 12-17), în capitolul scris de Matei aflăm cum s-a făcut chemarea Apostolilor – prin cuvânt (Matei 4, 19) și a celorlalți – prin minuni și vindecări (Matei 4, 23-25). Hristos știe, an după an, că nu e timp de pierdut. Că firea omului e marcată de demisia din omenie și fuga după spectacular. Că pentru a-i vorbi despre Împărăția cerurilor e nevoie să o aduci mereu în mijlocul lor. Pentru aceea ne-a lăsat Dumnezeiasca Liturghie. Pentru ca să-L vedem, să-L mâncăm și să-l bem, să ne hrănim din Viața Lui. De care însă nu putem să ne bucurăm fără pocăință. Fără smerenia înțelegerii și asumării greșelilor săvârșite. Și fără îndreptarea lor prin sporirea în virtuți. Uitați-vă atent. Celor care credeți că Iisus Hristos este un Dumnezeu al maselor anonime, al sentimentelor generalizate: cheamă Apostolii și vindecă neputințele! Se simte diferența? Dacă da, pocăiți-vă, s-a apropiat Împărăția cerurilor. Dacă nu, pocăiți-vă, s-a apropiat Împărăția cerurilor. Inaccesibilă în alt fel.

Foto: tribuna.ro