Scurtă introducere în temă: Pokemon Go este numele jocului (n-aș spune virtual) care pare că isterizează planeta. Tehnic, este vorba de o aplicație software în care utilizatorul vânează niște creaturi virtuale, câștigând puncte, premii, bonusuri, puteri decizionale în joc etc. Totuși, un joc, ar spune mulți. Mult mai mult, aș spune eu. Jocul deschide o „cutie a Pandorei” în lumea IT. Practic, aruncă realul în virtual.

Noutatea impresionantă a jocului se apropie oarecum de un ideal mai vechi al lumii IT: Virtual Reality. Dacă în toate jocurile de până acum, mediul înconjurător era unul generat de software, ei bine, în Pokemon Go avem o îmbinare inovatoare: mediul înconjurător este chiar lumea reală, în care se plasează aceste entități software ce trebuiesc vânate (insist pe termenul „vânat”, deoarece vânatul este adânc înfipt în instictul uman, chestiune exploatată de multe jocuri în care se „vânează” tot soiul de entități). Practic, folosind o hartă reală, camera și GPS-ul unui smartphone, utilizatorul „vede” pokemonul pe stradă, în parc, în piațete și în alte locuri mai puțin obișnuite, funcție de coordonatele (reale) GPS atribuite straniei apariții.

Pentru că unii încă mai cred că Biserica se ocupă cu un soi de „lume virtuală” (cât sunt de virtuale iertarea, iubirea, smerenia etc?) era de așteptat ca niște Pokemoni să apară și în curtea ei. Ei n-au venit să fie catehizați sau mântuiți. Ei vor doar să fie vânați. Și, cum era firesc, au apărut și vânătorii. Moment în care mi-am pus problema dacă nu cumva Pokemon Go este o provocare la adresa discernământului.

Mi-e greu să dau acum răspunsul. Timpul este un factor important în elaborarea lui. Subțiind foarte mult granița dintre virtual și real, jocul poate provoca serioase probleme sociale și psihologice. Totul depinde de discernământul utilizatorului.

Dar cum să mai discerni, atunci când realul devine mediul înconjurător al virtualului?! Cum îți mai dai seama de valoarea reală a locului în care alergi după virtual? Sigur, veți spune, trebuie să-ți păstrezi discernământul. Corect, dar cum faci asta, atunci când te comporți după reguli virtuale în real? Câteva cazuri, izolate ce e drept, prezentate de presă drept „inedite”, arată că unii utilizatori uită repede că realului nu i se pot aplica toate regulile virtualului.

Marea problemă a virtualului (pe lângă multe beneficii) este că provoacă la maxim libertatea și responsabilitea. În virtual, două sunt ispitele axiomatice: să te crezi zeu/ zmeu și să faci doar ce-ți place. În real, astea nu prea merg. Sau dacă le forțezi să meargă, ai parte de consecințe negative atât asupra propriei persoane, cât și asupra societății.

Nu e grav că s-au plasat pokemoni în curtea Bisericii. Bisericile sunt adeseori repere importante în spațiul public (chiar dacă unora nu le place). Probabil că această caracteristică a fost atractivă pentru programatori. Dar „căderea” despre care vorbesc în titlu este alta: confuzia între scopul real al reperului și utilitatea lui în joc. Biserica cheamă pe toți la mântuire, la „vânarea” lui Dumnezeu. Când scopul nu mai e acesta, ci doar vânarea unui scor virtual, atunci apare lipsa de discernământ. Să te plimbi în Biserică doar pentru a vâna pokemoni, ignorând tezaurul ei spiritual, este totuna cu a tăia porcul pe plajă la Mamaia, în mijlocul verii. Lipsa contextualizării duhovnicești, a adaptării la realitate pentru un scop potrivit desăvârșirii umane, iată poarta iadului virtual devenit reală. E doar un exemplu, dar putem continua.

De pildă, ce s-ar întâmpla dacă plasăm pokemoni în zona școlilor publice, acolo unde adolescenții ar trebui nu să se joace, ci să învețe? Dacă ne gândim că 7 din 10 useri îl joacă zilnic și că media timpului zilnic alocat jocului este dublă față de media timpului alocat Facebook, vă dați seama de potențialul impact negativ. Sau cum ar fi să plasăm pokemoni în zone private sau cu acces public limitat (unități militare, spitale, intreprinderi etc.), în care userii să dea năvală, generând blocaje sau disfuncționalități? Or, și mai grav, ce ați spune de plasarea unor pokemoni cu scor atractiv în locuri nesigure, ce pot pune în pericol viața (acoperișuri, vârfuri ale unor edificii, tunele, subsoluri, etc.)

Creatorii jocului ar trebui să nu urmărească doar realizarea cu orice preț a profitului (frumușel, de altfel, câtă vreme Apple anticipează venituri de 3 miliarde $ în 24 luni). Responsabilitatea socială ar trebui să-i preocupe pe investitori, în egală măsură, ca în orice altă activitate comercială. Bulversarea spațiului social, afectarea comportamentului și chiar posibile încălcări ale legii din partea userilor, iată numai câteva din posibilele efecte negative ale pokemonizării. Și mi-e teamă că ne aflăm doar la începutul unei noi ere IT: transformarea realului în arenă a virtualului.

Biserica nu interzice tinerilor relaxarea/ distracția, fie ea și prin intermediul jocurilor IT. Numai că aceasta nu trebuie să ducă la căderea din virtuți sau la întâmplări negative. Dimpotrivă. Ar trebui ca ei să-și înfrumusețeze spiritul în timpul acestora. Pentru că tinerețea este o vârstă frumoasă, în care poți afla multe despre ce te așteaptă în viață. Vorba părintelui Arsenie Papacioc: „Dacă tinerețea ar ști și dacă bătrânețea ar putea...”

De aceea, rog pokemon-userii: vânați virtuți, nu virtualități!