Pare demodată insistenţa bimilenară a Bisericii ca oamenii să postească. După cum pare o concepţie arhaică aceea care ar susţine în secolul XXI că anumite alimente sunt „rele”. Iată cel puţin două motive pentru care anumiţi creştini „emancipaţi” ai Bisericii, indiferent pe ce treaptă a ei s-ar afla, scormonesc scuze sau inventează formule de evitare a postului în viaţa lor privată (deci, ascunsă). Dar, după cum Biserica nu are nimic împotriva unor alimente, tot astfel nici aceşti pseudo-creştini nu au nimic în comun cu ortodoxia, ca manifestare plenară a Bisericii – şi de aceea, permanent ascetică.

Oricât s-ar induce ideea şi oricât s-ar avansa ipoteza potivit cărora prin post revenim la tradiţia biblică vechi-testamentară, la prescripţiile legilor evreieşti cu privire la alimentele curate şi necurate, pe această linie nicidecum nu se va reuşi o surprindere a motivaţiei adevărate pentru care Biserica ţine cu insistenţă la post. De altfel, chiar Legea iudaică amintită nu la impuritatea unor animale trimite. Aceasta viza mai ales pe omul păcătos care datorită păcatului ajunge să aibă manifestări şi trăsături neumane (animalice) şi chiar ajunge să improprieze din comportamentele, de altfel fireşti, ale animalelor enumerate, transferându-le  la nivel spiritual uman. O atenţie deosebită asupra listei animalelor considerate a fi „necurate” (pornindu-se de la trăsăturile lor naturale) ne trimite în chip firesc la concluzii teologice importante şi, mai ales, la înţelesuri profunde pentru viaţa noastră duhovnicească. De exemplu, porcul şi cămila, doar două dintre animale necurate după prescripţiile evreieşti, evidenţiază două stări spirituale decăzute ale omului împătimit. Astfel, omul căzut poate ajunge lipsit de discernământ amestecând toate cele ale vieţii sale precum porcul, motiv pentru care nu mai poate face distincţie între bine şi rău, adevăr şi minciună etc., în definitiv între cele duhovniceşti şi cele trupeşti ale sale. Tot astfel, şi tot din cauza păcatului, omul devine cocoşat precum cămila sub povara fărădelegilor, condamnat a străbate ca prin deşert frumuseţile acestei lumi şi însetat de arşiţa necunoaşterii să se mulţumească cu „zoile” propriilor rezerve de apă, simbol al cunoaşterii întunecate, chiar şi atunci când izvorul viu al harului e în faţa lui. Şi exemplele pot continua.

Adevărata natură a Bisericii este aceea de a fi într-o permanentă stare de postire. Faptul că, în timpul unui an bisericesc sunt mai multe zile de post decât de dezlegare întăreşte acest adevăr. Iar faptul că noi, creştinii, postim numai în anumite perioade ale anului şi doar anumite zile ale săptămânii, evidenţiază înţelepciunea Bisericii de a veni în întâmpinarea celor slabi şi începători în cele ale credinţei. În aceste cazuri, Biserica face pogorământ, pentru ca aceşti creştini, mai întâi să postească din ascultare şi ca exercuţiu de voinţă, pentru ca mai apoi să poată treace la starea de postire continuă, proprie naturii divino-umane a Bisericii. Sugestivă în acest sens este cunoscuta pildă din Pateric în care un ucenic vine în grabă şi cu mult entuziasm la părintele său duhovnicesc zicându-i într-un suflet: „Avva! Avva! Mai sunt câteva zile şi începe Postul Mare”. Bătrânul, deloc surprins, răspunde ucenicului ca şi cum ar vorbi către un altul: „Da? N-am ştiut că s-a terminat!”.

În realitate şi în deplin adevăr, creştinii postesc în Biserică din dor de Dumnezeu. Iar cine nu înţelege acest lucru şi, mai ales, cine nu are dor de El, nu va posti deloc sau, oricum, nu va posti în libertate. De aceeaşi neînţelegere dădeau dovadă ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, atunci când s-au adresat Mântuitorului Hristos, vizând nepostirea ucenicilor Săi: „Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?” (Matei 9, 14). Răspunsul Mântuitorului către ei ne dezvăluie adevărata natură a postului în Biserică: „Pot, oare, nuntaşii să postească în timp ce Mirele este cu ei? Atâta timp cât îl au pe Mire cu ei, nu pot posti. Dar vor veni zilele, când Mirele se va lua de la ei, şi atunci, în acele zile, vor posti” (Marcu 2, 19-20). Prin urmare, adevăratul motiv al postului în Biserică este dorul după Dumnezeu, Cel luat din mijlocul ei. Mirele Bisericii, Hristos cel întrupat, nu se poate logodi deplin cu Biserica, cât timp aceasta nu-i încă hotărâtă să-I devină defenitiv mireasă. De aceea, postesc împreună cu dor nemăsurat până la ziua cea mare a întâlnirii lor desăvârşite şi a încununării lor veşnice. În aceasta constă relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor. Ea este relaţia dintre Dumnezeu şi fiecare credincios, care începe a se realiza încă din această lume, dar numai prin constanta anticipaţiei (I Corinteni 13, 9-12). De aceea, postesc reciproc: Dumnezeu „posteşte” cu dor neostoit din cauza nepăsării omului de a se uni cu El, Cel care-l caută necontenit. Omul posteşte din dor după Mirele sufletului său cu care încă nu s-a întâlnit deplin.

De altfel, în mod firesc ne descoperim propria natură postitoare, atunci când trăim anumite evenimente ale vieţii la intensitate maximă. Astfel, încă nu se cunoaşte îndrăgostit care să nu dorească să petreacă cu persoana iubită cât mai mult timp, chiar şi dincolo de starea de foame şi de sete, întrucât acestea din urmă, faţă de intensitatea bucuriei trăite în iubirea dăruitoare de la unul la altul, nu mai contează. Mai concludent este momentul trecerii la cele veşnice a cuiva dintre cei foarte dragi nouă. Iarăşi, nu s-a văzut încă o mamă sau un tată cu fiul sau fiica pe năsălie, iar ei să fie cuprinşi de poftă de mâncare şi de băutură. Întocmai se întâmplă şi cu fii care-şi pierd părinţii.

Acestea şi multe altele de acest fel sunt exemple ale vieţii cotidiene, care arată că acolo unde iubirea este reală şi dorul pe măsură, omul îşi dezvăluie în chip natural şi instinctiv valenţele postitoare ale firii sale, dragostea putând hrăni mai mult decât poate sătura bucatele alimentare. Astfel, dorul este atât măsura iubirii nostre faţă de cei care nu sunt sau nu mai sunt fizic lângă noi, dar şi unda spirituală care ne poate face să comunicăm cu ei dincolo de timp şi spaţiu. Altfel spus, dorul este trăit deodată şi ca „post” de neprezenţa celui drag şi ca împărtăşire reală spirituală cu el făcându-ni-l interior cu o prezenţă odihnitoare, neostentativă.

În consecinţă, atât postim cât iubim şi atât iubim cât postim. Nici mai mult, dar nici mai puţin!