„Să ne curățim simțirile, ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii”, spune o cântare de la Utrenia Sfintelor Paști. Ochii noștri devin ochi duhovnicești atunci când îi păzim să nu vadă răutăți, să nu ne întineze, să nu judece. Mulți creștini mărturisesc păcate săvârșite cu ochii, dar la modul acesta, de recunoaștere neclară a unei anumite vinovății a privirii la celălalt. Să postești cu ochii este o modalitate subtilă de privire, chiar o formă de asceză. Cum să nu te uiți, mai ales când înfățișarea unei alte persoane este atrăgătoare – fie prin frumusețea naturală, fie prin cosmetizare, haine, parfumuri, atitudine?!  Ispita are un caracter paradoxal: te uiți, observi că te simți atras, apoi iar te uiți în speranța că vei sesiza vreun defect, ca să se reducă atracția, și iar cauți, iar te uiți, iar ispita lucrează, învolburează simțurile, le întinează, aduce tristețea păcatului.

O întâmplare din viața părintelui athonit Gheorghie Aghiopavlitul ilustrează lupta extraordinară a unui om de a posti cu ochii. Delegat de mănăstire să achiziționeze cereale, gheronda este nevoit să meargă la oraș și să folosească un mijloc de transport în comun, un autobuz. Îndată ce urcă, o femeie vine și se așază lângă el, ceea ce îi aduce o tensiune puternică interioară:

Gândul îi spunea s-o privească, ca să vadă cine este. Și îndată a urmat un dialog cu acel gând:

– De ce s-o privești?

– Să știu cine călătorește împreună cu mine.

– Nu, nu o vei vedea. De altfel, Evanghelia spune că, dacă privești la o femeie cu poftă, deja ai desfrânat în inima ta.

– Bre, doar o privire, ca să o vezi. Nu moare lumea... Poate e vreo rudă de-a ta.

(În Ieromonahul Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2016, p. 163)

Astfel de convorbiri vor avea loc în mintea părintelui pe  parcursul întregii călătorii, care va dura câteva ore. Cu toate acestea, părintele Gheorghie nu s-a întors deloc să  privească femeia sau să îi adreseze vreun cuvânt. Când ajung la destinație, așteaptă să coboare întâi femeia, apoi el, ca să nu o vadă. Pentru jertfelnicia și grija de a nu își întina cumva sufletul și trupul, Dumnezeu îl răsplătește: „«Atâta veselie am simțit... Dacă în Rai este așa, altceva nu-mi trebuie mai mult. Iar aceasta nu a durat doar o clipă. Zile întregi a ținut...»”.

Iată cum dăruiește Mântuitorul Iisus Hristos o mare bucurie duhovnicească celui care postește, își păzește ochii de păcate. În lumea noastră actuală, mulți asociază veselia cu petrecerile deșănțate, cu mâncarea fără măsură și băutura până cazi din picioare. Ne amintim imaginile de Revelion din Occident, prezentate pe diverse posturi de televiziune, cu poliția care aduna mulțime de tineri căzuți beți pe străzi. Nu la aceasta ne cheamă Hristos, ci la o bucurie care izvorăște din curăția trupească și sufletească. Este o bucurie care ne păstrează demnitatea de oameni creați după chipul lui Dumnezeu și la care avem cu toții acces – dacă împlinim condiția postirii, dimpreună cu rugăciunea și faptele bune. Este o veselie pe care o poate experimenta oricine, dacă postește și privește lumea duhovnicește.

(Pr. Mihalache Nistor)