„Auzit-a Proorocul Tău, Doamne, și s-a temut,

Că ai vrut să Te naști din Fecioară și oamenilor să Te arăți!”

...un adevărat portal Postul cel Mare. Anul acesta l-am așteptat cu o foame și o sete cum demult nu mai avusesem. Canonul Sfântului Andrei Criteanul, Sfânta Liturghie a Darurilor... și postul în sine. E minunat oriunde, dar în familie el are un farmec aparte. 

Postul transformă familia într-o mică mănăstire. Pe toți ne cuprinde o atmosferă mai duhovnicească, mai serioasă. Inima familiei începe bată altfel, în ritm de toacă sau de „miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă”. Ceasul curge mai liturgic, pentru că organizarea timpului nu mai este doar în funcție de școală, antrenament, lecții, pian, joacă... Ci facem loc unui timp nou și străvechi deopotrivă, al slujbelor, al rugăciunii, al lecturilor duhovnicești. Astfel, și copiii, și noi, simțim alte valori, alte emoții ale timpului. Atmosfera casei capătă alt gust, altă respirație, înmiresmată cu senin de primăvară și Doamne, miluiește-mă...

Postul ne face să ne simțim mai împreună. Devenim mai mult o echipă, deoarece trebuie să „ne facem planuri” – cum spun copiii în mod „conspiraționist”. La începutul Postului facem consiliu de familie și stabilim de comun acord cum vom posti, ce tip de hrană dorește fiecare, cum ne facem programul în funcție de slujbe, la ce renunțăm din ceea ce ne place, ce filme duhovnicești vedem, care e seara de film în familie, când ajunăm etc.

Maratonul Liturghiei Darurilor își are locul lui. Băieții mari erau mult mai liturgici și pe vremea aceea nu era abatere. Mergeam negreșit în fiecare vineri, împreună, la Sfânta Liturghie, ajunând până pe la 17.00 uneori. Aveau așa o ambiție și erau atât de fericiți să facă ceva pentru Dumnezeu! E motivațional acest împreună.

Familia este despre împreună! Iar acest lucru mișcă munții din loc! Înseamnă motivație, sporire, devenire! Iar postul ne unește pentru că ne determină să facem ceva altfel, ceea ce pe copii îi încântă dacă știi să le dezvolți simțul aventurii.

Postul ne mai unește pentru că dezvoltă cutume. Cutumele familiale. În Postul Mare facem din nou împreună rugăciunea „Doamne și Stăpânul Vieții mele”. E ceva unic peste an și copiii sunt entuziasmați că fac parte din ritmul rugăciunii, deoarece, când ne așezăm la pravilă, spunem fiecare în ordinea vârstei câte una din rugăciunile Sfântului Efrem Sirul, apoi iarăși rulăm. Iar felul cum Gheorghe face  stângaci metaniile la doi anișori crește și mai mult farmecul momentului. 

Cutumele duhovnicești încheagă bine  trupul familiei, dar mai ales duhul ei. Căci fiecare an alcătuiește ceva nou, dar inspiră din trecut mireasma dulce a amintirilor. De pildă, când citim împreună Viața Sfintei Maria Egipteanca de la jumătatea Postului și fiecare dintre ei începe să își depene câte o amintire, fie din cadrul povestirii, fie din ce făceam anii trecuți în vremea aceasta: cum pregăteam veșminte, cum coseam o cruce pe materialul alb de Paști, fie cum mirosea în curte de la cireșii ori caișii înfloriți... Și toate se mută în acel timp fără de timp, iar ochișorii privesc agale în zările frumuseții.

Postul vine la pachet și cu spovedania care acum este mai atentă și mai deasă. Și, fără să realizăm uneori, prin taina spovedaniei se înnoiește atmosfera și armonia familiei. Cum? Prin căiță fiecare iese, practic, din sinele său egoist. Vederea propriei greșeli te scoate din îndreptățirea de sine și automat face loc celuilalt. Exact ca în rugăciune: dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu. E, de fapt, o consecință firească și atât de binefăcătoare, aducând armonie în relațiile personale. 

Faptul că ne spovedim face să revenim altfel asupra unor conflicte, vechi sau noi. Plecăm mâhniți, uneori, și ne întoarcem înnoiți.

Chiar mă gândeam la relațiile din familiile necredincioase. Pretutindeni apar inevitabil neînțelegeri, dar acolo unde lipsește Dumnezeu, oamenii îmbătrânesc uneori în ele, pentru că se merge pe același tip de gândire: fiecare dorește să fie înțeles, îndreptățit. Dar spovedania vine și sparge tiparul. Ești atent la ce greșești tu și astfel, lumea din jur se schimbă. 

Cât de bine ne simțim când ne spovedim și ne împărtășim toți! Parcă o lumină nouă și nevăzută plutește în familie, în casă. Totul este dat uitării și acum are pulsul unui nou început, în care privim către celălalt. Când închid ușa casei noastre în astfel de zile Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru credință, pentru rânduiala Bisericii și pentru cât de inteligent, aș putea spune, lucrează ea în mijlocul familiei și al lumii. 

Închid, așadar, ușa și îmi întorc fața către ai mei, simțind cum postul ni se face ca o cămară de taină. Căci stăm aici împreună, într-o lume secularizată, cu aromă de grătar și parfumuri senzuale, iar noi, turma lui Dumnezeu cea mică, postim cu pruncii pe care El ni i-a dat nouă. Ce select, ce intim! Postul ne-a răpit pentru o vreme departe de lumea dezlănțuită și ne-a pus aici laolaltă, zâmbind cuminți la pieptul Părintelui. Mă gândesc în câte familii creștine se petrece aceeași taină, uneori neconștientizată. Și astfel, suntem una în duh cu întreaga familie a Bisericii. Înțeleg din nou cum Biserica este una, sobornicească, dincolo de zidurile ei. Este cu adevărat tainică, deoarece  ne cuprinde în chip nevăzut pe noi toți, cei care tânjim și ne rugăm, postim și ne ostenim nădăjduind și bucurându-ne! 

Iar astfel, vremea Postului Mare își deapănă ceasornicul lăuntric… și curând ne vom pregăti pentru Sfânta Înviere!

Dar acesta este un alt moment de taină atât de așteptat de noi toți, și mai ales de copii… Însă, până atunci să mai rostogolim și noi metanierul măsurând vremea cu „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” și „Slavă puterii Tale, Doamne!”.