Postul este un prilej privilegiat de înnoire lăuntrică și de sporire duhovnicească și un post bine împlinit aduce după sine o rodire bogată și bineplăcută.

Postul cantitativ are mai ales o funcție regulatoare față de postul calitativ: el permite slăbirea trupului și obținerea rezultatelor dorite pentru suflet atunci când postul calitativ nu este suficient.

Eforturile făcute la nivelul trupului și al instinctelor sau al înclinațiilor ce țin de el trebuie însoțite de o strădanie la nivelul minții și al inimii. Altfel spus, postul și înfrânarea din timpul perioadelor de post trebuie să constea și într-o înfrânare de la gândurile cele rele (închipuiri, amintiri, plăsmuiri), de la dorințele și sentimentele rele, de la vorbirea deșartă, de la judecata aproapelui și osândirea lui, de la clevetire etc.

Credinciosul care postește trebuie să înceteze să-și mai hrănească egoismul, gândindu-se mai mult la Dumnezeu (mai ales printr-o rugăciune mai deasă și mai stăruitoare) și la aproapele (făcând milostenie, acordându-i acestuia ajutor material, psihologic și spiritual, rugându-se mai mult pentru el...).

Postul este caracterizat întotdeauna printr-o anumită dualitate. Crucea este izvor de tristețe din cauza suferinței și a morții Mântuitorului Hristos, dar, în același timp, ea este și izvor de bucurie, ca semn al biruinței Sale asupra puterilor întunericului, asupra ispitelor și asupra morții.

Posturile sunt și perioade de înnoire în timpul cărora, prin intermediul practicilor ascetice, credinciosul face ca înlăuntrul său omul cel vechi să moară pentru ca omul cel nou să se poată naște și crește în locul lui.

Înnoirea duhovnicească din timpul Postului Mare, care se petrece primăvara, este asemănată unei „primăveri duhovnicești a sufletelor”, potrivit expresiei Sfântului Ioan Gură de Aur.

La un prim nivel, semnificația și valoarea duhovnicească a postului și a înfrânării este aceea de jertfă, de dar adus lui Dumnezeu, Căruia omul Îi consacră timp și puteri duhovnicești din cele ale firii sale.

Una dintre funcțiile postului și ale înfrânării este aceea de a ajunge la o mai bună stăpânire a trupului care să-l facă să se supună minții, să-i poată fi controlate impulsurile și diferitele înclinații, precum și stările nedorite din punct de vedere duhovnicesc.

În vreme ce mâncarea și băutura „robesc sufletul” și simțurile, iar patimile (mai cu seamă cele legate de mâncare, de plăcerea trupească și de bani sau de bunurile materiale) îl fac pe om sclavul lumii sensibile și materiale, postul, înfrânarea și milostenia (ce trebuie practicată mult mai intens în timpul postului, după cum ne îndeamnă Sfinții Părinți) îl fac pe om să se desprindă de această lume pământească pentru a se înălța în lumea inteligibilă și dumnezeiască.

Postul încetinește funcțiile trupului, odihnindu-l în plan fiziologic, iar această odihnă se exprimă și în plan psihic, sub forma unei liniștiri lăuntrice a tuturor simțurilor și aptitudinilor, iar în plan duhovnicesc, sub forma unei păci pe care o simt negreșit toți cei care-l practică așa cum se cuvine.

(Jean-Claude Larchet, Viața Liturgică, Editura Doxologia, 2017, p. 159, p. 166, p. 172, p. 175, pp. 182-183, p. 188, p. 191)