(Marți seara, la Pavecernița Mare, în prima săptămână a Postului Mare)

Zis-a Domnul: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţitrebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.

Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Despre cum anume putem noi, oamenii, să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, au cugetat și au scris numeroși Părinți ai Bisericii. Desigur că, fără deosebire, Sfinții Părinți au pornit de la ideea comună că Dumnezeu în ființa Sa nu poate fi cunoscut, fiindcă „nimeni nu L-a văzut vreodată”, așa cum spune Evanghelistul Ioan, ci numai „Fiul Său Cel unul născut” și întrupat pentru noi, Acela ni L-a făcut cunoscut nouă (Ioan 1,18). Același Apostol arată într-o epistolă că la această „cunoaștere” ajungem nu printr-un demers rațional, ci punând în practică învățătura creștină: „de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită” (1 Ioan 4,12). Suntem cu toții de acord că Dumnezeu este dincolo de orice limitare temporală și spațială, dincolo de materie, mai presus chiar și de spirit. „Fața mea nu vei putea să o vezi vreodată”, îi spunea Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai (Ieș. 33, 20). Și totuși, prin milostenie dumnezeiască, așa cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, Dumnezeu ni Se face cunoscut, prin Fiul Său Care însă nu ne trimite o învățătură și atât, nici nu Se mulțumește să ne reveleze un set de precepte morale și religioase, ci Se întrupează și este văzut. Ba mai mult, la Schimbarea Sa la față, pe muntele Tabor, Își arată chipul Său dumnezeiesc ucenicilor, pe măsura în care aceștia îl pot vedea la acea vreme. Tocmai fiindcă Dumnezeu e lumină (1 Ioan 1,5) și dragoste (1 Ioan 4,8), la Schimbarea la față ucenicii au văzut pe Domnul într-o lumină deosebită, mai presus de orice lumină fizică (Mt. 17,2; Mc. 9,2).

Și totuși, cum anume putem să Îl vedem, să Îl simțim, să ne apropiem de Dumnezeu?  Numai aflându-ne mereu în legătură cu Hristos Domnul. El ne descoperă că dumnezeirea, dincolo de imponderabilitatea sa ființială, ni se revelează tocmai în marea Sa iubire pentru noi.  Simțim odihna pe care Dumnezeu o dă aleșilor Săi mai ales în nădejdea pe care o primim în toate durerile și ostenelile de zi cu zi și mai ales atunci când poverile parcă sunt ridicate de pe umerii noștri. Nu parcă, ci chiar sunt ridicate atunci când ne dăm seama că nu suntem singuri în necazuri, ci alături ne este Dumnezeu, Care El însuși ne poartă în brațele Sale.

Dar ca să ajungem la asemenea intimitate cu Creatorul nostru, avem nevoie de mijloace de curățire, care să ne facă să Îl simțim în inima noastră, în viața noastră. Atât în ultima sâmbătă dinaintea începerii Postului Mare, cât și marți, în prima săptămână a Postului Păresimilor, la Pavecernița Mare, se citește Evanghelia de la Matei (6, 1-13). Aceasta reprezintă un fragment din Predica de pe Munte, în care Domnul ne învață cum să facem milostenie și cum să ne rugăm.

Milostenia descoperă lucrarea dragostei dumnezeiești în noi și tocmai de aceea este lucrătoare doar atunci când e săvârșită nu de ochii lumii, ci din revărsarea inimii. Domnul Iisus învață că atunci când facem milostenie, e bine să nu trâmbițăm, ci să facem binele în taină, pentru ca Dumnezeu Care vede totul în ascuns să ne dea răsplată. Tot la fel și rugăciunea nu are ca scop etalarea exterioară. Nu ne ajută cu nimic faptul de a fi văzuți de alții care să ne aprecieze pentru cât de evlavioși suntem și cât de bine respectăm rânduielile. Rugăciunea adevărată e cea în cămara proprie, în ascunzișul propriei inimi. Aceasta, reflectând simplitatea inimii care se descotorosește de tot felul de dorințe neesențiale, nu trebuie să conțină multe cereri, fiindcă Dumnezeu știe chiar mult mai bine decât noi înșine ce ne e de trebuință.

Tocmai fiindcă ne știe adâncul sufletul chiar mai bine decât l-am ști noi înșine, Domnul Iisus ne oferă cel mai bun model de rugăciune: „Tatăl nostru”. În această rugăciune, cunoscută de noi și sub numele de „Rugăciunea Domnească”, cerem venirea Împărăției și nu amânarea vremii ei, cerem sfințirea numelui Tatălui ceresc în inimile noastre, cerem să se facă voia Sa pe pământ, așa cum se face și în cer. Aceste cereri de fapt implică din partea noastră angajamente: anume să ne deschidem inima ca Împărăția Lui să se oglindească în noi, să facem voia Sa, ca să fie armonie între noi, cei de pe pământ, pentru ca astfel să ajungem la armonia dintre ordinea pământească, efemeră, și ordinea cerească, eternă. Și ce e mai important, atunci când cerem să ni se ierte greșalele noastre, lucru fără de care nu avem nădejde de mântuire, totodată promitem că și noi la rândul nostru vom ierta pe cei ce ne greșesc. Nu avem cum să primim darurile bune de la Dumnezeu, dacă noi împărțim rele sau nu împărțim nimic bun apropiaților. Și mai cerem de la Dumnezeu să nu ne lase în ispită și în mâna celui rău. Aceasta înseamnă că de fapt cerem putere să răzbatem peste toate încercările, fiindcă Dumnezeu „însuși nu ispitește pe nimeni”, așa cum spune Sfântul Apostol Iacov (Iac. 1,13). Niciodată nu dă încercări mai mari decât putem duce, însă din partea noastră Creatorul așteaptă nădejde și credință în El.

Rugăciunea „Tatăl nostru” este așadar nu doar cerere și iar cerere, ci angajament din partea noastră, a creștinilor. Cerem ca să ni se dea, însă oferind ceva la rândul nostru. Nu că Dumnezeu n-ar putea da fără ca noi să dăm; oricum o face mult mai mult decât ne putem imagina. Dar numai atunci când ne deschidem inima, devenim asemenea lui Dumnezeu. Și atunci începe în noi Împărăția lui Dumnezeu și oglindim în noi „împărăția și puterea și slava” Tatălui ceresc.

Tematica Evangheliei de la Pavecernița celei de-a doua zile a Postului Mare este una eminamente practică: milostenia și rugăciunea săvârșite așa cum se cuvine. Postul ne pregătește pentru răspunsul cel bun la Marea Judecată, e drept. Dar el nu este un scop în sine ci un exercițiu al renunțării la mâncare, băutură, dar mai ales la noi înșine și la ego-ul nostru, la imaginea noastră exterioară, de dragul semenilor și de dragul lui Dumnezeu. Numai atunci postirea capătă valoare, când ea se extinde dincolo de simpla renunțare și se împlinește în dăruire, împărtășire. Pe această cale fiind, începem să răzbim ceva, să cunoaștem puțin, iar apoi din ce în ce mai mult, în propria viață, despre ființa lui Dumnezeu: dragostea împărtășită de Tatăl Fiului și Duhului Sfânt, la care ne facem părtași, „de ne iubim unul pe altul”.