Judecata de Apoi sau Universală va avea loc la sfârșitul veacurilor, atunci când se vor termina toate pe pământ și va fi așa cum ne învață Sfânta noastră Biserică: universală, publică, solemnă, dreaptă, supremă, definitivă și înfricoșătoare. De altfel, în ultimele două articole ale Mărturisirii de Credință (11 și 12), rostim așa: „Aștept învierea morților. Și viața veacului, ce va să fie. Amin”. Dincolo de această doctrină și de învățătură este un început și un sfârșit al unui mod de viață, una care se cere a fi trăită în Hristos, Cel Răstignit și Înviat!

De ce Judecata este numită „înfricoșătoare”? Oare dorește Dumnezeu să ne sperie și să ne înfricoșeze? Cu siguranță că nu, fiindcă din timpul vieții petrecute pe pământ ne-am cam hotărât „direcția” sau „calea” pe care vom merge, de-a dreapta sau de-a stânga – deși cu toții nădăjduim în mila, milostivirea și bunătatea Creatorului nostru. Doar că, spun Sfinții Părinți, Dumnezeu va judeca cu dreptate.

Trebuie să acceptăm faptul că este un lucru firesc ca această înfricoșată Judecată să ne pună pe gânduri pe fiecare dintre noi. Și, mai cu seamă, atunci când participăm la slujba înmormântării sau la vreo rânduială de pomenire la care toate cântările și textele liturgice sunt foarte reprezentative și expresive, pentru că ni se adresează nouă, celor rămași în viață, în mod direct.

Viața noastră pe pământ nu este întâmplătoare și ea trebuie trăită în așa fel încât să fie plăcută lui Dumnezeu ca, la sfârșitul vieții, să avem parte cu toții de răspuns bun, așa cum rostim la ectenia cererilor: „sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, în pace, și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Cuvânt la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți”, ne spune faptul că „această judecată va fi făcută cu milă pentru cel care a făcut milă. Dumnezeu va pune în lumină toate faptele pe care le-am făcut, bune sau rele, ca într-o oglindă. Este ceea ce se regăsește în textul biblic de astăzi, adică faptele milei trupești: să îmbrăcăm pe cel gol, să dăm de mâncare celui flămând, să adăpăm pe cel însetat, să cercetăm pe cel bolnav, să cercetăm pe cel din închisoare, să găzduim pe cei călători, și așa mai departe. Îndeplinind toate acestea, vom fi cu adevărat fericiți în Dumnezeu: „Fericiți sunt cei milostivi, căci aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Iar neîndeplinirea acestor îndemnuri în legătură cu aproapele nostru ne închide porțile Împărăției Cerurilor și ne va aduce multă osândă.

Sfântul Apostol Iacov ne învață că „judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Și mila biruiește în fața judecății” (Iacov 2, 13). Din acest motiv trebuie să învățăm cu toții a avea milă și a face milostenie, să nu punem fermoar buzunarelor noastre când trebuie să ajutăm pe cineva.

În viața de zi cu zi, ne comportăm ca un judecător al aproapelui sau a tot ceea ce ne înconjoară, agonisindu-ne astfel osândă; o osândire personală de care nu vom scăpa decât prin baia spălării păcatelor, adică a Sfintei Spovedanii, pentru că toate păcatele mărturisite sunt șterse cu adevărat din catastiful lui Dumnezeu, iar Sfinții Părinți ne pun că păcatele care au fost mărturisite nu vor mai fi pomenite sau amintite la Înfricoșătoarea Judecată!

Să îl rugăm pe Atotmilostivul și nemitarnicul Dumnezeu să ne întâmpine cu aceste cuvinte pe care le regăsim în pilda talanților (cf. Matei 25, 21): „bine slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău!” Amin!