„Poartă-te față de oameni ca față de făpturile lui Dumnezeu și nu ca față de urmașii maimuțelor, nu ca față de animale, așa cum învață astăzi mulți lipsiți de minte.” (Sfântul Iustin Popovici – din predica la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți)

Mai mulți elevi din diverse școli mi-au spus că numeroși profesori, nu doar de biologie, ci și de alte discipline, propovăduiesc voluntar evoluționismul în orele lor, grijind cu mare devotament ca nu cumva copiii care trec prin sistemul educațional să iasă lipsiți de pecetea darwinistă a progresismului. Am constatat mereu de-a lungul anilor efectele spirituale, morale și comportamentale, ale acestui vaccin împotriva Omului. Toți copiii care au înghițit poțiunea asta ideologică devin deodată aroganți și cinici, conflictuali și anarhici. Efect constatat de cel puțin o sută de ani la nivel de țări. De pildă, într-o țară scandinavă, pe vremea când morala publică era orânduită după Evanghelie, puteai să lași o geantă plină cu bani pe stradă și a doua zi o găseai tot acolo, neatinsă. Exista și atunci concurență, dar era una morală: care se comportă cu ceilalți mai cinstit și mai nobil. După introducerea evoluționismului în școli, schimbarea a fost catastrofică: nu doar geanta uitată, dar și cea din mână trebuia păzită cu strășnicie ca să nu-ți fie luată de un specimen... mai evoluat ca tine!

Vă imaginați cu ușurință cred, cam în ce raport se află un urmaș spiritual al maimuței cu Înfricoșătoarea Judecată. Scriu asta pentru că trăim într-un model de societate evoluționist. Biserica e gaura din drapelul României progresiste. Prin ea, și doar prin ea, mai vedem lumea reală, lumea lui Dumnezeu, cea de dincolo de ideologie. Oamenii de toate vârstele și ocupațiile sunt practic zilnic judecați de lume în raport cu criteriile evoluționismului intrate în textura vietii economice, sociale și a mentalului colectiv. Dacă vor să supraviețuiască trebuie să se adapteze constant la „selecția naturală” tot mai cinică și crudă a societății. O adaptare care duce vizibil la îndobitocirea spirituală și morală a oamenilor.

Chiar și cei care Duminica asta vor asculta pericopa evanghelică despre Înfricoșătoarea Judecată o vor face într-o scurtă pauză de la viața darwinistă, de selecție și adaptare continuu-accelerată la mediul social, la judecata cea de toate zilele a demonului eficienței. 

„Am fost bolnav și nu m-ați cercetat... Am fost flămând, însetat, închis....”. Și omul evoluat de azi, fiul maimuței corcit cu smartphone-ul: „Păi, pentru asta există asigurare medicală, ajutor social și asistență psihologică. Statul e vinovat dacă ai fost așa și n-ai primit ajutor! E treaba lui.” Azi, flămândul, însetatul, bolnavul, primesc ceea ce au nevoie, dar din mâinile reci, de mort, ale Rațiunii. Nu din mâinile calde și vii ale Iubirii. Și pâinea, apa, socializarea, tratamentul, au mirosuri industriale, nu mireasma relațiilor vii dintre persoane. 

Căci o prietenă din Occident îmi spunea: statul și tehnologia au preluat toate situațiile acestea limită atât de eficient și economic cât și ca mentalitate, încât aici n-ai cui da o pâine de pomană. Deși, nimic, nici tratamentul nici condițiile de spitalizare, nu l-au bucurat pe un cunoscut al dânsei ca vizita unui suflet viu, ca empatia unei persoane. Sistemul n-are suflet, e un mecanism, e Mortul care, sub pretextul acoperirii nevoilor umane, se ocupă de îngroparea lor spirituală.

Căci mort cu duhul ești fără Hristos, fără nevoia uman definitorie de dragoste personală, fără dragostea Lui care te naște și te crește ca persoană. Chiar și cei care nu L-au cunoscut sau n-au crezut în El, fără să știe, tânjind după fericire după dragostea Lui tânjesc, deși așteptarea lor este strict orizontală, îndreptată spre semeni adesea la fel de confuzi acum în creștinismul lor ca și ei în necredință.

Judecata lui Hristos ne aduce mereu aminte ce înseamnă și ce va însemna întotdeauna să fim oameni. A medita la Evanghelia Judecății înseamnă, tot mai mult pe măsură ce progresăm tehnologic, a ne aminti Omul, măcar în stadiul cel mai de jos al omeniei, cel al milei. Într-o societate tot mai marcată de Inteligența Artificială, dezumanizarea a devenit o condiție a funcționalității și optimizării.

Nu cu multă vreme în urmă, un preot mi-a spus că cea mai mare provocare care stă acum în fața Bisericii este raportarea ei la Inteligența Artificială. Afirmația m-a luat prin surprindere, pentru că nu am crezut niciodată și nu cred nici acum, că cea mai mare provocare pentru Biserică a fost și va fi vreodată, alta decât cea de a propovădui și dărui oamenilor Împărăția lui Dumnezeu. Printre creștinii de azi, preoți și mireni, întâlnesc oameni care știu să-mi spună foarte multe despre lume, despre nouățile ei tehnice, politice și culturale. Dar, dacă îl rog, pe oricare dintre aceștia, să-mi spună „ce mai știu”, ce „noutăți” mai au (din cercetarea Scripturilor sau din practica liturgică) despre Împărăția lui Dumnezeu, atunci brusc se taie sonorul și omul mă privește contrariat, de parcă l-aș fi luat peste picior. În acel moment nu pot să nu mă gândesc că marea provocare, care nu stă în fața ci în interiorul Bisericii, este secularizarea cu față creștină care dospește, în primul rând în cler, din drojdia intelighenției creștin-progresiste.

Cred că un posibil remediu la acestă alunecare este un fenomen de felul Rugului Aprins, de revenire la isihasm, la miezul Ortodoxiei. În mijlocul tsunamiului progresist, Biserica e o insulă a liniștii, o rezervație spirituală în care Rugăciunea mai păstrează singurul mediu în care individul social, redus la maimuță și apoi la robot, mai poate regăsi Omul din el. Căci în isihie, smerenia și blândețea inimii lui Hristos, consumă Judecata, făcând lină trecerea din lume în Împărăție.

Poate că totuși am învățat, de bunăvoie, ceva din experiența Bisericii în comunism, când Dumnezeu a băgat elita intelectuală a României în pușcării ca să o transforme în elită duhovnicească.

Căci preocuparea lui Dumnezeu nu e de a salva dreptatea omenească ori democrația, ci șansa fiecărui om la Împărăția și dreptatea Lui.

Înfricoșătoarea Judecată de Apoi  e Judecata de Acum a unei lumi tot mai dezaxate spiritual și moral, în care devine tot mai evident că, fără Hristos, fără Evanghelia Lui în conștiință și fără Sângele și Trupul Lui în sângele și carnea noastră, avem tot mai puține șanse să mai rămânem oameni...