Iară povăţuirea cea duhovnicească este o lucrare fără de simţuri, şi despre ea au scris Părinţii, când mintea sfinţilor primeşte această vieţuire, atunci contemplaţia ipostatică şi materia cea grosolană se ia din mijlocul ei, şi de atunci contemplaţia devine înţelegătoare. Căci eu numesc contemplaţia ipostatică zidirea cele dintâi firi (firii celei de la început). Şi de la vederea ipostatică se ridică uşor cineva la vieţuirea cea singuratică, care este, ca să vorbesc lămurit, a se minuna sufletul de Dumnezeu. Iar aceasta este începutul bunurilor celor viitoare, care se vor da nouă, în slobozenia vieţii celei nemuritoare, celei de după înviere. Că acolo firea cea omenească fără încetare se minunează de Dumnezeu, şi nimic nu gândeşte despre zidiri. Că dacă în lume ar fi vreun lucru asemenea cu Dumnezeu, atunci mintea s-ar micşora şi spre el, adică uneori s-ar mişca spre Dumnezeu, alteori spre acel lucru asemenea lui Dumnezeu. Dar fiindcă toată frumuseţea care se naşte, când se înnoiesc sufletele spre viaţa viitoare, este mai prejos de frumuseţea lui Dumnezeu, cum poate mintea să iasă în contemplarea ei, din privirea frumuseţii lui Dumnezeu? Sau ce? Moartea o mâhneşte? Dar greutatea trupului? Dar aducerea aminte de ale sale? Dar trebuinţa firii? Dar primejdiile şi potrivniciile? Sau răspândirea fără de ştiinţă? Sau nedesăvârşirea firii? Sau faptul că este înconjurată de stihii? Sau întâlnirea cuiva cu cineva? Sau lenea? Sau oboseala cea istovitoare a trupului? Nici de cum. Şi cu toate acestea se fac în lumea aceasta, încă în clipa, când s-ar descoperi minţii patimile şi s-ar oglindi slava în ochii ei, îndată mintea s-ar pierde în uimire.

Şi de n-ar fi pus Dumnezeu lucrurilor acestora hotar în viaţa aceasta, cât timp trebuie să zăbovim în ele, şi dacă le-ar fi îngăduit în toată viaţa omului, mintea n-ar fi trebuit să iasă din contemplarea lor. Şi cu atât mai mult acolo, unde toate acestea nu sunt (în viaţa de veci). Că nemărginită este această virtute. Şi care nu vom fi în fiinţă în curţile împărăteşti, în lucrurile (faptele) noastre, dacă prin viaţa noastră ne vom învrednici de aceasta?

- Cum dar poate mintea să iasă şi să se depărteze de contemplaţia aceea Dumnezeiască şi minunată şi să se pogoare la alt lucru? Vai nouă! Că nu cunoaştem sufletele noastre şi nici viaţa spre care avem chemare. Şi socotim că au un preţ viaţa aceasta de neputinţă, şi rânduiala celor vii şi necazurile lumii, şi lumea însăşi, şi relele ei şi odihna ei.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 82-83)