Îmi prescriu post limbii spre a o desprinde de obiceiul grăirii în deşert şi spre a grăi cu grijă doar acele cuvinte care limpezesc calea venirii Tale. Şi mi-am impus postul asupra grijilor mele pentru ca el să le poată alunga precum vântul împrăştie ceaţa, ca nu cumva ele să se interpună între mine şi Tine şi ca nu cumva să-mi întoarcă din nou privirea spre lume.

Iar postul mi-a adus în suflet linişte în faţa lumilor necreate şi create, şi smerenie faţă de oameni şi creaturi. Şi mi-a picurat curaj în mine, de felul celui pe care nu l-am cunoscut vreodată pe când eram înarmat cu tot felul de arme lumeşti.

Care era nădejdea mea înainte de a fi început să postesc, în afară doar de o altă poveste spusă de alţii şi care trecea din gură în gură?

Povestea spusă de alţii despre mântuire, prin rugăciune şi post, a devenit a mea. Postul fals însoţeşte falsa nădejde, întocmai precum lipsa postului însoţeşte lipsa de nădejde. Dar întocmai precum o roată se învârte în spatele altei roţi, tot astfel adevăratul post urmează adevăratei nădejdi.

Ajută-mă, Doamne, să postesc şi să nădăjduiesc cu bucurie, căci Tu, Prea Veselul meu Praznic, Te apropii de mine cu zâmbetul Tău strălucitor.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, p. 86)