Preaslăvirea numelui lui Dumnezeu înseamnă răstignire

Reflecții

Preaslăvirea numelui lui Dumnezeu înseamnă răstignire

    • crucea răstignirii
      Preaslăvirea numelui lui Dumnezeu înseamnă răstignire / Foto: Florentina Mardari

      Preaslăvirea numelui lui Dumnezeu înseamnă răstignire / Foto: Florentina Mardari

Domnul a luat în firea Sa umană toate ale noastre, chiar și frica aceasta de moarte, pe care însă a „îmblânzit-o”, lăsându-Se în voia Tatălui. Pe baza acestei smeriri de Sine, toți mucenicii și mărturisitorii din toate veacurile primesc mângâiere că, nici în cele mai grele chinuri și stări de părăsire, nu sunt singuri. Domnul e cu ei și cu fiecare dintre noi, pururea.

În vremea aceea fariseii ziceau între ei: Vedeți că nimic nu folosiți! Iată, lumea s-a dus după El. Și erau niște elini, din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceștia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileei, și l-au rugat zicând: Stăpâne, vrem să-L vedem pe Iisus. Filip a venit și i-a spus lui Andrei, iar Andrei și Filip au venit și I-au spus lui Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică. Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze și, unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. Acum sufletul Meu e tulburat; și ce voi zice? Părinte, izbăvește-Mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit: pentru ceasul acesta. Părinte, preaslăvește-Ți numele! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși îl voi preaslăvi. Iar mulțimea, care stătea și auzea, zicea: A fost tunet! Alții ziceau: Înger I-a vorbit! Iisus a răspuns și a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi aduce pe toți la Mine. Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară. I-a răspuns, deci, mulțimea: Noi am auzit din Lege că Hristos rămâne în veac; și cum zici Tu că trebuie să fie înălțat Fiul Omului? Cine este Acesta, Fiul Omului? Deci le-a zis Iisus: încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă pe întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii. (Ioan 12, 19-36) (Marți în săptămâna a șasea după Paști)

Textul Evangheliei din marțea săptămânii a șasea după Sfintele Paști se referă la cele petrecute după învierea lui Lazăr și intrarea Domnului în Ierusalim, așadar în aceeași săptămână în care, la sfârșitul ei, Domnul fiind prins a fost judecat, răstignit, iar apoi a înviat. Ca și în pericopa citită în lunea acestei săptămâni, Evanghelistul Ioan surprinde panica iudeilor care, în urma minunilor Domnului culminând cu învierea lui Lazăr în cea de-a patra zi de la moartea acestuia, au înțeles că mulțimea Îl urmează pe Iisus, recunoscându-L ca Mesia cel așteptat. Însă nu doar localnicii din Ierusalim și împrejurimi au urmat Domnului. Și niște elini, adică greci sau poate iudei elenizați, veniți la sărbătoare, auzind de aceste întâmplări au venit să Îl cunoască. Momentul este o prefigurare a zilei Rusaliilor, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenici și aceștia au început să predice tuturor celor adunați la sărbătoarea evreiască a Cincizecimii, fiecăruia pe limba lui. Se accentuează aici întâlnirea Domnului cu cei de alte neamuri, pentru a se arăta că Hristos nu a venit să mântuiască doar poporul Israel, fiindcă misiunea Sa nu e națională, ci universală. De altfel și mijlocirea făcută de către Filip și Andrei, pentru a-i aduce în fața Domnului pe vizitatorii greci, este la rându-i o formă de tălmăcire: cei doi galileeni probabil știau grecește, trăind într-o regiune cosmopolită cum era „Galileea neamurilor”. 

Domnul Iisus reacționează neașteptat la această popularitate a Sa printre străini: nici nu îi refuză și nici nu îi întâmpină neapărat pe cei veniți de departe, în schimb proorocește apropierea vremii preaslăvirii Sale. Această preaslăvire nu este o formă de ridicare pe un piedestal în vederea cinstirii de către ceilalți, ci dimpotrivă: trecerea prin moarte, explicată în două moduri. Primul este prin pilda bobului de grâu care nu se înmulțește dacă nu „moare” mai întâi fiind pus în pământ să germineze. A doua abordare a morții ca preaslăvire aduce în atenție paradoxul sufletului: cine îl iubește și încearcă să îl salveze, îl va pierde, pe când cel care îl sacrifică pentru ceilalți, îl „conservă” pentru veșnicie. Moartea este prin urmare, în ciuda spaimei pe care o provoacă apropierea ei, trecere într-o nouă dimensiune cu valori inversate. Precauția și izolarea aici înseamnă pierderea veșniciei dincolo, în timp ce renunțarea la ceea ce firea ne „obligă” prin instinctul de autoconservare înseamnă de fapt câștigarea a ceea ce căutăm cu adevărat: veșnicia. Ea nu se obține prin perpetuarea speciei, neamului, individului ce lasă urmași fizici, ci tocmai prin sacrificarea individualismului spre binele celuilalt.

Discursul Domnului continuă cu un cuvânt destul de criptat, dar care se aseamănă rugăciunii Sale din grădina Ghetsimani. Acolo Iisus cerea de la Tatăl, dacă se poate, să depărteze de la El „paharul acesta”, adică iminenta Pătimire a Sa, însă în cele din urmă să nu se facă voia Lui, ci a Tatălui ceresc (Luca 22 ,42). Aici Iisus cere să fie izbăvit „de ceasul acesta”, dar imediat revine și mărturisește că tocmai pentru „ceasul acesta”, adică pentru marele sacrificiu a venit. Această relatare tulburătoare ce pare să evidențieze că Fiul se teme de chinuri și moarte nu ar trebui să fie pentru noi prilej de tulburare, ci mai degrabă de consolare: Domnul a luat în firea Sa umană toate ale noastre, chiar și frica aceasta de moarte, pe care însă a „îmblânzit-o”, lăsându-Se în voia Tatălui. Pe baza acestei smeriri de Sine, toți mucenicii și mărturisitorii din toate veacurile primesc mângâiere că, nici în cele mai grele chinuri și stări de părăsire, nu sunt singuri. Domnul e cu ei și cu fiecare dintre noi, pururea. Și ca să revenim la paralela din grădina Ghetsimani, știm că după această grea rugăciune, Domnul a primit un înger din cer care-L întărea (Luca 22, 43). Tot la fel, în textul Evangheliei din această marți aflăm că Dumnezeu răspunde Fiului, atunci când El cere: „Părinte, preaslăveşte-Ţi numele!”, fiindcă „Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi.” Prezența dumnezeiască este atât de puternică, încât aici nu se mai rezumă doar la simțirea ei de către Hristos. Ca și la Botezul Domnului la Iordan, Însuși Glasul din cer s-a auzit, însă din popor, unii l-au auzit ca un „tunet”, iar alții au recunoscut că „un înger I-a vorbit”. 

Acest eveniment nu mai este povestit în altă parte. Evanghelistul Ioan se pare că a fost atât de impresionat de moment, încât îl descrie în dramatismul asemănător următoarelor capitole, dedicate chiar Sfintelor Pătimiri. Ideile continuă aprofundând vestirea acestor întâmplări ieșite din comun, care însă nu par să fie pe placul iudeilor sau cel puțin nu sunt conforme cu credința lor despre venirea lui Mesia. Interpretarea dată de ei profețiilor vechi era aceea că Hristos rămâne în veci. Iar tocmai moartea iminentă, de care Iisus amintește, este „piatra de poticnire”. Nemurirea și moartea nu se pot împăca una cu alta. De altfel, până în ziua de astăzi sunt numeroși cei care nu acceptă învățătura creștină, tocmai fiindcă noi credem într-un Dumnezeu Care, în loc să Se autodefinească prin putere, măreție, forță brută, Se umilește printr-o moarte dintre cele mai josnice. Dar, așa cum spunea Apostolul Pavel: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). Prin jertfa Crucii vine lumina despre care Iisus amintește, încheindu-Și cuvântul și „ascunzându-Se” și nu printr-un exercițiu de forță în felul lumesc de înțelegere. Această „ascundere” a Lui într-un moment care, probabil, ar fi exploatat la maxim de oricare căutător de faimă, arată că valorile umane sunt trecătoare, la fel ca și succesiunea luminii și a întunericului în cursul firesc al lucrurilor.