Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit (Matei, 4, 16).

Iubiţi credincioşi,

Cuvintele pe care le-aţi auzit sunt desprinse din Evanghelia zilei, în care se vorbeşte
despre începutul predicii Mântuitorului, îndată după Botezul în Iordan. Însăşi duminica de
astăzi este numită duminica după Botezul Domnului.

De altfel, până în ziua de 14 ianuarie suntem, liturgic vorbind, în interiorul Praznicului Bobotezei, respirând încă din atmosfera de sfinţenia harică a acestei mari sărbători.

În general, sărbătorile Bisericii sunt îmbogăţite de o lucrare harică mai abundentă ca zilele de rând. Prezenţa lui Dumnezeu şi a lucrării harice devin mai sensibile şi datorită
mulţimii îngerilor care însoţesc tainic sfintele slujbe, în număr sporit la praznicele
împărăteşti, mângâind duhovniceşte pe toţi cei care participă la ele.

Aşa se explică starea emoţională de mare bucurie însoţită de linişte şi pace care ne stăpâneşte în zilele praznicelor noastre, uitând parcă de necazuri, boli, neîmpliniri, ameninţări etc.

Astfel de simţăminte am retrăit şi cu prilejul Sfintelor Sărbători de la cumpăna anilor 1998-1999. Cu deosebire, Botezul Domnului este prin excelenţă un praznic al luminării, aşa cum mărturisim, de altfel, în finalul troparului tradiţional: „...Cel Ce Te-ai arătat Hristoase, Dumnezeule; şi lumea ai luminat, mărire Ţie!”.

Boboteaza aminteşte, însă, nu numai de evenimentul sfânt de la Iordan care marchează începutul predicii Mântuitorului ce va umple lumea de lumină, ci şi de botezarea catehumenilor (noii convertiţi dintre iudei şi neamuri), în primele secole creştine.

Se ştie că până în jurul anului 375 Crăciunul şi Boboteaza se prăznuiau împreună, la 6 ianuarie.

Totodată, că noii convertiţi nu erau botezaţi numai la Paşti, ci şi la Crăciun şi Bobotează. De aceea se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat...”, la Sfânta Liturghie, în loc de „Sfinte Dumnezeule...”.

Şi fapt revelator, la botez catehumenii erau îmbrăcaţi în haine albe, pe care le purtau apoi o săptămână, din care pricină se numeau şi „luminaţi”. Propriu-zis, se numeau aşa datorită „luminii cunoştinţei”, luminii harice primite în apele Botezului, iar haina albă însemna o mărturie despre luminarea primită.

Botezul Domnului şi al catehumenilor amintesc, totodată şi de Botezul nostru, al fiecăruia. Şi noi ne numim, în consecinţă, luminaţi, pentru că suntem purtători ai luminii
harului Sfântului Botez.

Iar prăznuirea Naşterii şi Botezului Domnului reînnoieşte în fiecare an lumina harului care inundă cu bucurie tainică sufletele evlavioase. Această lumină este anunţată expresiv încă de la Crăciun, prin troparul Naşterii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei...”, fiind confirmată, apoi, prin exprimarea liturgică a troparului Bobotezei, despre care am amintit mai înainte.

Iubiţi credincioşi,

Ce dorim, de fapt, să evidenţiem, prin cele evocate? Că recunoaştem, toţi cei care mărturisim că am prăznuit Crăciunul şi Boboteaza, a fi purtători ai luminii baptismale, harice,
care ne deosebeşte de necreştini, liber-cugetători etc. Că suntem, adică, oameni luminaţi!... . Că suntem purtătorii luminii harice primite la Botez, reaprinsă la praznicile prin care am trecut
recent.

Căci am serbat Crăciunul, Tăierea Împrejur a Domnului şi Boboteaza, participând la
Sfânta Liturghie; ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit; am sărutat Icoana Naşterii Domnului;
am colindat şi am ascultat colinde; am fost binecuvântaţi prin stropire cu agheazmă mare, noi
şi casele noastre.

Gustăm, în aceste zile (până în 14 ianuarie, la odovania sau încheierea
praznicului Bobotezei) din agheazma mare, luăm anafură etc. etc. Dar să fim atenţi şi să nu
ne amăgim cumva: suntem, oare, cu adevărat luminaţi, sau, după trecerea zilelor de praznic,
ne întoarcem la vechile, necreştineştile, necuviincioasele purtări, însoţite de scufundări în
prea multele griji pământene, cu feţele întunecate, cu leneviri şi delăsări, cu vorbe necugetate,
cu „punerea în cui a creştineştii haine luminate a Botezului şi îmbrăcarea „salopetei” ateisto-comuniste liber-cugetătoare?... .

În consecinţă, nu cumva redevenim indiferenţi şi opaci, deprimaţi şi alarmişti, creduli faţă de orice zvon emanat de răspândaci, uitând pur şi simplu de Dumnezeul Cel în Treime, Care S-a arătat la Iordan şi Care nu pierde nici o clipă din vedere a se griji de făpturile Sale? Nu cumva suntem „ortodocşi”, „luminaţi”, numai de sărbători, numai în Biserică, iar în afară ne amestecăm cu cei ce vieţuiesc în întuneric şi săvârşesc faptele întunericului? Nu cumva amânăm înfăptuirea bunelor hotărâri pentru un ipotetic „mâine” pe care nu ştim că-l vom mai apuca?

În acest sens este prevenitoare, credem, o pildă din Pateric: „Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Avvo, au fost doi oameni: unul călugăr şi altul mirean; călugărul a socotit seara ca dimineaţa să lepede cinul şi mireanul a socotit seara ca dimineaţa să se facă călugăr; însă amândoi au murit în noaptea aceea. Oare, ce li se va socoti lor?”. Şi a zis bătrânul: „Călugărul a murit călugăr şi mireanul, mirean, că în ce s-au aflat, în aceea s-au dus” (Pentru Avva Pimen).

Fraţi creştini,

Socotim că este bine a ne pune întrebări ca cele de mai sus, acum, la început de an,
pentru a ne întări împotriva norilor ameninţători, reali şi inventaţi, atât sub aspectul vieţii
materiale cât şi al celei spirituale, totodată împotriva tuturor ispitelor care ne vin dinafară, dar
şi dinăuntrul nostru.

Mai ales să nu uităm (mai mult, să fim fericiţi!) că suntem ortodocşi, binecuvântaţii
dreptei credinţe, nu beneficiarii unei religii oarecare. Să nu uităm, cu uşurătate copilărească,
de sfintele şi frumoasele slujbe la care am participat, căci viaţa liturgică este însăşi respiraţia
noastră duhovnicească, cultul ortodox fiind, după mărturia teologului rus Sergiu Bulgakov,
ceva unic în creştinătatea întreagă.

El uneşte culmile inspiraţiei creştine cu cea mai frumoasă moştenire antică primită din Bizanţ. Viziunea frumuseţii spirituale se uneşte cu cea a frumuseţii lumii. Este cerul pe pământ, manifestarea lumii spirituale; este arta ideală, care prin ea însăşi ne dă sentimentul dulceţii Bisericii... (Ortodoxia, trad. N. Grosu, Sibiu, 1933, p. 162).

Uneori poate ne ruşinăm de faptul că suntem ortodocşi, alteori nu realizăm valoarea
inestimabilă a Ortodoxiei. Alături de mărturia citată din teologul Sergiu Bulgakov, socotim
potrivit a mai face încă trei scurte evocări.

1. Părintele dr. Nicolae Dura, parohul românilor din Viena, a scris recent un articol, publicat în...Vestitorul Ortodoxiei (dec. 1998), cu titlul „Bucuria de a fi ortodox” în care spune între altele: „Există acasă, dar şi în diasporă unii aşa-zişi aparţinători ai Ortodoxiei, care se ruşinează cu apartenenţa lor confesională, ca de altfel şi de limba şi identitatea lor, însă majoritatea covârşitoare a fiilor Bisericii noastre sunt fericiţi că sunt ortodocşi...” (p. 1).

2. Episcopul cărturar Nicolae Velimirovici (1880-1956) una dintre cele mai reprezentative figuri ale Bisericii Ortodoxe Sârbe surori, vorbind despre Ortodoxie spune:
„Credinţa ortodoxă este toată din cer şi toată este cerul. Celelalte credinţe sunt mai mult sau mai puţin amestec al cerului şi al pământului, un amestec al sfinţeniei şi al păcatului.

Cândva întreaga creştinătate a fost ce este acum Ortodoxia, dar pe urmă bucată cu bucată s-a rupt şi sa separat după placul păcatului si al filozofării păcătoase. Iar cauza acestei rupturi şi schisme este aceea că oamenii au amestecat cerul cu pământul, au aruncat praful pământesc în
strălucirea divină, căci acesta strălucire divină le-a fost prea tare... (Opere complete, vol. IX,
„Suflete înviate”, p. 169).

3. Monahul Rafael Noica, fiul cunoscutului filosof Constantin Noica, mărturiseşte că
atunci când a îmbrăţişat Ortodoxia (fiind anglican mai întâi, după mamă, apoi pentru o vreme
catolic), a simţit o bucurie inefabilă. El spune: „Omul prin fire este ortodox: chinez, libian,
negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox... . Ortodoxia este singura realitate a omului, este în firea omului...” (Vol. Celălalt Noica, „Anastasia”, 1994, p. 45).

Iubiţi credincioşi,

Fericiţi că ne-am născut ortodocşi, în aceste zile când vom gusta din agheazma mare,
cu credinţă, nădejde şi dragoste, să ne aducem aminte de propriul Botez, de faptul că suntem
fii ai luminii, aşa cum atenţionează Marele Pavel: „Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi
lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!... . Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă
ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă!” (Efeseni, 5, 8,11).

Iar în alt loc: „Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă...” (Romani, 13, 12,13).

Numai urmând aceste îndemnuri, putem nădăjdui într-un an mai bun, pentru noi, familiile noastre şi nu în ultimul rând, pentru scumpa dar mult încercata noastră ţară. Amin.