Dreptmăritori creştini,

Sfânta Cruce este altarul de jertfă pe care s-a adus jertfa împăcării noastre cu Dumnezeu pentru a ne mântui sufletul. Tocmai de aceea, prin cuvintele Evangheliei ce s-a citit astăzi, Mântuitorul ne adresează o chemare dulce, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

Pe Hristos Îl urmăm renunţând la sinea noastră egoistă, suferind cu bucurie pentru El şi însemnându-ne adeseori cu semnul Sfintei Cruci. Când ne închinăm recunoaştem importanţa Crucii şi în acelaşi timp, se naşte în noi conştiinţa că am fost răscumpăraţi de Fiul lui Dumnezeu şi suntem chemaţi să-L urmăm pe El, oricât ne-ar costa acest lucru.

De asemenea, când ne facem semnul Crucii mărturisim legătura noastră cu Hristos şi totodată, ne exprimăm convingerea că, numai predându-ne Lui viaţa noastră, putem avea parte de darurile Jertfei Sale răscumpărătoare.

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Cruce este un simbol preferat pentru credincioşii ortodocşi. Ea apare pe aproape toate lucrurile folosite în slujba lui Dumnezeu: biserici, altare, veşminte şi cărţi. În timpul Sfintei Liturghii, noi facem semnul Crucii de nenumărate ori. În pravila noastră personală, ne închinăm dimineaţa şi seara, înainte şi după rugăciunile noastre. Apoi, ne închinăm în ispite, în primejdiile fizice, înainte de a face o acţiune şi de a întreprinde ceva important.

Obişnuinţa de a ne face semnul Crucii am moştenit-o de la părinţi şi strămoşi. Pentru noi, care am rămas în tradiţia creştinismului de la început, a ne închina înseamnă a ne face semnul Crucii.

Încă din primele veacuri creştine, credincioşii se însemnau cu semnul Crucii şi cu multă evlavie îl puneau pe lucrurile şi locaşurile lor de cult, arătând prin aceasta că cinstita Cruce este semnul prin care se recunosc închinătorii creştini. Cu crucea în mână sau pe piept, au mers spre mormânt sutele de mii de martiri ai religiei creştine.

Semnul Crucii se vedea în catacombe şi despre el vorbesc atât de frumos scrierile vechi creştine. Scriitorul bisericesc Tertulian (†220) arată că „înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne şi înainte de culcare, noi ne însemnăm fruntea cu semnul Crucii”.

Sfânta Cruce este o puternică armă de biruinţă asupra diavolului şi asupra oricărei potrivnicii. Sfântul Antonie cel Mare (†356) spune unor filozofi elini: „Noi, în numele lui Hristos Cel răstignit, gonim pe toţi diavolii de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele”.

O astfel de convingere avea şi Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386), care zice: „Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa dracul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit”.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) îndeamnă: „Faceţi semnul Crucii pe faţă şi pe inima voastră şi diavolul va fi biruit, pentru că în Cruce este sabia care l-a străpuns şi pumnalul care l-a rănit mortal”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului îl recomandă chiar şi împotriva vrăjmaşilor: „Pune credinţa în Cruce ca trofeu contra celor care se împotrivesc spuselor tale! Când vrei să discuţi cu cei necredincioşi despre Crucea lui Hristos, fă-ţi mai întâi cu mâna semnul Crucii lui Hristos şi tace cel ce ţi se împotriveşte”.

Mă întreb dacă am cugetat vreodată cât de bogat în înţeles este semnul Crucii, aşa cum îl facem noi creştinii ortodocşi. Pentru a ne face semnul Crucii, noi unim cele trei degete de la mâna dreaptă (cel mare, arătătorul şi cel din mijloc), iar celelalte două le odihnim în palma mâinii.

În primul rând, noi atingem fruntea, apoi pieptul şi imediat umărul drept şi cel stâng, zicând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. La sfârşit, lăsăm mâna să cadă de o parte, în timp ce facem o cuviincioasă plecăciune.

Cele trei degete care se ating unul pe altul la vârful lor reprezintă Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl Care ne-a creat, Dumnezeu Fiul Care ne-a mântuit şi Dumnezeu Duhul Sfânt Care locuieşte în noi - Trei Persoane în Unul Dumnezeu, Sfânta Treime.

Pe urmă, lăsăm celelalte două degete, care reprezintă cele două firi ale lui Hristos - omenească şi dumnezeiască - să cadă în palma mâinii spre a arăta că Fiul lui Dumnezeu „S-a coborât din cer” şi a devenit Om pentru a noastră mântuire.

Iată, deci, că, făcându-ne semnul Crucii, ne amintim cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru noi. De fiecare dată când ne închinăm, ne aducem aminte de marele preţ pe care Dumnezeu l-a plătit pentru a ne răscumpăra.

Prin semnul Sfintei Cruci, noi exprimăm, în acelaşi timp, răspunsul nostru la Jertfa lui Hristos. Aşezând mâna la frunte, promitem că prin ajutorul lui Dumnezeu ne vom strădui să-L cunoaştem pe El cu tot cugetul nostru. Aşezând mâna pe piept, făgăduim că scopul nostru în această viaţă va fi să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră. Apoi, aşezând mâna pe umărul drept şi pe cel stâng, promitem să-L slujim pe Dumnezeu din tot sufletul şi cu toată puterea noastră. În acest fel, împlinim marea poruncă biblică: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deut. 6, 5; Mt. 22, 37; Mc. 12, 29).

În cele din urmă, ne plecăm, spre a recunoaşte că noi şi toată făptura omenească se află sub stăpânirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, în Care „trăim şi ne mişcăm şi suntem”, cum afirmă Sfântul Apostol Pavel în Areopag (Fapte 17, 28).

Deci, semnul Sfintei Cruci, aşa cum obişnuim să-l facem noi, exprimă în mod elocvent şi plenar unele dintre cele mai esenţiale şi fundamentale învăţături ortodoxe ale Bisericii noastre: Sfânta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, porunca biblică a iubirii şi predarea sau supunerea noastră lui Hristos Care, prin Cruce, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „a subjugat moartea, a ispăşit păcatul strămoşilor, a distrus iadul, a dăruit Învierea şi a deschis porţile Paradisului”.

Săvârşit după rânduială, se poate afirma că semnul Crucii concentrează în el, cum s-a spus, miezul credinţei noastre şi este, oarecum, o învăţătură pe scurt a Legii creştine. „Făcându-mi dimineaţa semnul Sfintei Cruci, spunea un credincios preotului său, simt că îmi mărturisesc ceea ce este fundamental în credinţa noastră ortodoxă şi mă simt prins în Hristos, în Biserica Lui, ca mlădiţa în viţă”.

Aceasta o simte orice creştin dreptmăritor, fie făcându-şi semnul Crucii, fie când se închină în faţa chipului ei. Simte legătura lui cu Hristos; simte că, prin Duhul Sfânt, se împărtăşeşte din viaţa şi din bunătatea lui Dumnezeu Care, în marea-I iubire pentru lume, ne-a dăruit pe Unul-Născut Fiul Său (cf. In. 3, 16); simte surparea distanţei, a despărţirii de Dumnezeu provocată de păcat şi împăcarea prin Cel ce „ne-a împăcat prin Cruce” (Efes. 2, 16); se simte totdeauna ferit de cel rău, prin acest semn, după cum şi cântă Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă!”.

Cei care nu fac semnul Crucii, arată că se ruşinează de Hristos Cel răstignit. De aceştia şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri (Mc. 8, 38).

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Nu vă ruşinaţi de Cruce, ca nu cumva şi Hristos să Se ruşineze de voi”. Cei care refuză semnul Crucii, nu numai că nu dau nici o importanţă sângelui lui Hristos vărsat pentru curăţirea păcatelor noastre, ci se feresc şi să-L recunoască pe El ca Fiul lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu ca Treime.

Aceştia vor fi pedepsiţi, cum arată Sfântul Apostol Pavel: „Mulţi se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filip. 3, 18-19). Cei care se ruşinează de Sfânta Cruce (ereticii), ignorând înţelesul textelor biblice, confundă semnul Crucii sau pecetea lui Dumnezeu cu „semnul fiarei” sau cu „pecetea lui Antihrist” (Apoc. 13, 16-18; 14, 9-11).

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, referindu-se la aceştia, afirmă: „Cel ce nu mărturiseşte mărturia Crucii, este de la diavolul”.

Iubiţii mei,

Cinstind Sfânta Cruce, noi nu cinstim lemnul, aurul, argintul sau materialul din care e făcută, ci Îl preamărim pe Mântuitorul lumii, Care „a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn” (I Pt. 2, 24) şi ne-a izbăvit din tirania iadului şi a morţii.

Însemnându-ne chipul cu semnul Sfintei Cruci, primim putere fizică şi spirituală ca să biruim toate obstacolele şi ispitele vieţii, dar, în acelaşi timp, ne exprimăm convingerea că nu există odihnă fără osteneală şi nici biruinţă fără luptă.

Dacă venerăm cum se cuvine Sfânta Cruce şi ne închinăm cu acest semn binecuvântat, înseamnă că noi credem în înviere şi dacă credem în înviere avem certitudinea că dincolo de barierele mormântului ne vom întâlni cu Dumnezeul învierii.

De aceea, Hristos „Cel întâi născut din morţi” (Apoc. 1, 5) încă de acum, în acest veac istoric, ne cheamă la El şi prin glasul Evangheliei, ne spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Amin.