Cuvintele din titlul meditaţiei la care vă invităm astăzi nu fac parte din Evanghelia acestei duminici, ci din „Predica de pe munte”, dar au darul, credem, să ne lumineze tâlcuirea pericopei rânduite (Matei 25, 31-46).

Din această pericopă înţelegem, astfel, fără greutate, că atunci când ne vom înfăţişa la dreapta-judecată, Împăratul - Judecător, adică Dumnezeu, nu ne va întreba altceva decât dacă am hrănit pe cei flămânzi, am adăpat pe cei însetaţi, am primit pe cei străini, am îmbrăcat pe cei goi, am cercetat pe cei bolnavi şi pe cei închişi în temniţă. Nimic altceva!

Altfel spus, vom fi întrebaţi dacă am fost în relaţii apropiate cu cei aflaţi în suferinţe şi în consecinţă, dacă am avut milă de ei. În cazul că da, vom auzi aceste cuvinte din partea Împăratului Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”.

În cazul că nu, ne va spune cu totul altceva: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”. Greu şi înfricoşător cuvânt! Iar pentru a nu cădea sub osânda acestei sentinţe şi implicit, pentru a trăi clipa fericită în care să fim invitaţi a moşteni împărăţia cea veşnică, trebuie să-i avem apropiaţi pe cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi etc.

Aceasta pentru că ei nu sunt doar nişte simpli beneficiari ai milosteniei noastre, ci vor fi martori la dreapta - judecată a lui Dumnezeu. Vor fi, cu alte cuvinte, fie susţinători, fie pârâşi ai noştri, potrivit cu atitudinea pe care am avut-o faţă de ei.

Prin această ultimă observaţie ne apropiem, astfel, de înţelesul tainic al cuvintelor Mântuitorului din titlul meditaţiei noastre, rostite în Predica de pe Munte: „Împacă-te cu pârâşul tău...”.

Pentru o înţelegere mai adâncă a lor, este nevoie, însă, a le analiza în context. De aceea, redăm întreg versetul: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, cât încă mai eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul pe aceea a slujbaşului şi să fii aruncat în temniţă” (Matei 5, 25).

Acest îndemn este foarte util, am zice salvator, chiar în înţelesul obişnuit. Dacă avem cu cineva un litigiu, este bine să ne împăcăm fără să se ajungă la tribunal, chiar dacă suntem nevinovaţi. Cu atât mai mult dacă noi purtăm vina. „Pe cale”, adică până a se ajunge la judecată.

Sfântul Ioan Gură de Aur aşa vede înţelesul prim, după literă, al versetului: „Dacă nu te împaci cu el, îţi va face şi mai mare rău; te va sili să ajungi în faţa judecăţii.

Împăcându-te cu el, pierzi poate averea, dar ai trupul liber! De eviţi lupta de la tribunal, culegi două foloase: unul, că nu mai suferi ruşinea închisorii şi a condamnării; altul, că fapta se datorează ţie şi nu violenţei celuilalt.

Că înainte de a intra pe uşa tribunalului tu eşti stăpânul; dar dacă îi treci pragul, oricât te-ai strădui, nu vei putea să-ţi aranjezi treburile după voinţa ta, că eşti sub mâna altuia” (Omilii la Matei, XVI, 8).

Înţelesul cuvintelor Mântuitorului trece, însă, dincolo de literă. „Pârâşii” de la dreapta judecată nu vor fi doar acei semeni cu care am avut ceva conflicte, mai mici sau mai mari. Vor fi, aşa cum spuneam mai sus, toţi acei oameni aflaţi în nevoi pe care i-am ignorat, sau - mai rău - batjocorit, poate.

Martori ai judecării noastre vor fi, de asemenea, potrivit Sfintei Scripturi şi tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, îngerii buni şi îngerii răi (diavolii), sfinţii şi chiar conştiinţa noastră. De aceea, „pe cale”, adică în timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fim împăcaţi cu toţi semenii, aşa încât îngerii buni şi sfinţii să poată da o bună mărturie, iar diavolii să nu aibă nici un capăt de acuzare asupra noastră.

Împăcarea trebuie să aibă în vedere, în primul rând, conştiinţa proprie. Căci ea ne atrage atenţia, de fiecare dată, când îi „uităm” pe cei în nevoi, sau când purtăm duşmănie cuiva. Dacă nu ne îndreptăm, conştiinţa noastră ne va fi, astfel, întâiul „pârâş” înaintea tronului Dreptului - Judecător. De aceea, „pe cale”, trebuie s-o avem împăcată, în fiecare zi, în fiecare clipă.

„Peste mânia voastră să nu apună soarele!” - îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 26). Acest cuvânt are un înţeles apropiat (să ne împăcăm în aceeaşi zi cu cei cu care am avut supărări) şi un înţeles mai larg, pe care-l subliniem: „Să nu apună soarele vieţii noastre pământeşti şi să ne găsească nepregătiţi!”.

Avva Agathon din Pateric (cuvântul „aghaton” înseamnă „bun”), urmând sfatul Marelui Pavel, mărturiseşte ucenicilor la sfârşitul vieţii (şi prin ei, nouă, tuturor) „secretul” împăcării conştiinţei lui: „'Niciodată nu m-am culcat să dorm având ceva asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce să doarmă având ceva asupra mea”.

Revenind la îndemnul Mântuitorului de împăcare cu pârâşii, trebuie să observăm că este însoţit de un cuvânt pe care-l socotim „cheia” dezlegării întregii taine: „degrabă!”. Adică: nu amâna faptele de milostenie, nu amâna stingerea conflictelor cu semenii, nu amâna să-ţi împaci conştiinţa ta de om şi creştin!

Cu alte cuvinte, împacă-te cât mai repede cu putinţă, azi, căci ziua de mâine nu mai este a ta, este a lui Dumnezeu. Azi trăieşti, mâine nu se ştie. Cunoaştem cu toţii că atunci când rostim rugăciunea „Tatăl nostru”, zicem, la un moment dat: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi...”.

„Astăzi”, nu „mâine”, căci astăzi ne este foame, material şi spiritual. Atunci, la fel să fie şi cu iertarea, milostenia, împăcarea etc.: astăzi, nu mâine!

Pentru o mică ilustrare, apelăm iarăşi la Pateric: „Un om a întrebat odată pe un pustnic: Părinte, când trebuie să mă pregătesc de moarte, ca să mă pocăiesc? Un ceas înainte de a muri - a fost răspunsul. Dar eu nu cunosc când voi muri. Dacă nu cunoşti ceasul morţii, pregăteşte-te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu”.

De aceea, drept încheiere, socotim că această duminică, a înfricoşătoarei judecăţi, aşezată la puţin timp înaintea Postului Mare (bun prilej de pocăinţă!), este încă o mână întinsă din partea lui Dumnezeu, care ne vrea „degrabă împăcaţi şi pregătiţi”, pentru liniştea şi mântuirea sufletelor noastre. Amin.