Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cu ajutorul Domnului, am urcat a patra treaptă a Triodului pe care, păşind, intrăm în Sfântul şi Marele Post. Astfel, în seara aceasta, lăsăm sec de brânză, de aici şi denumirea acestei duminici. Dar ea se mai numeşte, ştim cu toţii, a izgonirii lui Adam din Rai.

Avem, aşadar, trei noţiuni: izgonire, Adam, Rai, cuvinte asupra cărora vom zăbovi în cele ce urmează.

Dreptmăritori creştini,

Această duminică, cu multe şi adânci semnificaţii, are darul să ne ajute a recapitula succint istoria căderii lui Adam, strămoşul nostru, aşadar motivele pentru care a fost izgonit din Rai. Dar nu numai istoria căderii, ci şi începutul ridicării.

Cum ştiţi, de altfel, întregul an liturgic-bisericesc este în aşa fel alcătuit încât în cele 365(6) de zile ni se înfăţişează pe dinaintea ochilor sufleteşti întreaga istorie a căderii şi mântuirii neamului omenesc.

Cele trei mari perioade: Octoihul, Triodul şi Penticostarul au fiecare o semnificaţie specifică, cu raportare la cele trei slujiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Astfel, perioada Octoihului, cea mai mare ca extindere, comemorează evenimentele de dinaintea venirii Lui, până în ajunul Patimilor, reînnoind activitatea didactică sau învăţătorească a Domnului.

Perioada Triodului, în care ne găsim acum, evidenţiază oficiul arhieresc al Mântuitorului, sau activitatea de Mare Preot, împlinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce.

Perioada Penticostarului comemorează timpul dintre Învierea Sa şi Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile), semnificând slujirea împărătească a Domnului, biruitor asupra păcatului şi a morţii.

Nu întâmplător am făcut aceste referiri, iubiţi credincioşi, ci pentru a reuşi să reconstituim cu exactitate timpul liturgic în care ne găsim, amintindu-ne, deci, că Triodul recapitulează slujirea arhierească, mântuitoare, a Domnului, pentru ridicarea omului căzut şi izgonit, propriu-zis pentru a-i oferi şansa redobândirii raiului pierdut.

Iar duminica de azi poate fi asemănată cu ziua căderii strămoşului nostru, de mâine începând conştientizarea şi retrăirea dramei omului căzut, dar şi folosirea mijloacelor duhovniceşti pentru ridicare.

De mare ajutor în această orientare duhovnicească sunt şi slujbele din Postul Mare, între care şi Deniile la care se citeşte Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care, prin stihuri de cugetare adâncă, descrie psihologia căderii, dar şi căile de revenire la statura creştinului înduhovnicit.

De aceea vă invităm stăruitor să participaţi la aceste denii, ca la nişte veritabile tratamente medicale sufleteşti.

Şi acum să luăm pe rând cele trei noţiuni: Izgonire, Adam, Rai. Nu recapitulând datele istorice şi geografice care se cunosc din Biblie, ci încercând să vedem ce legătură au aceste trei cuvinte cu noi, cu viaţa şi mântuirea noastră.

1. Izgonire.

Vom pune mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veţi zice, Dumnezeu. Nu! Să nu vă miraţi de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuşi s-a izgonit! O foarte scurtă analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuinţării neînţelepte a libertăţii dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea şi lăcomia.

Lăsându-se amăgit de diavolul-şarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu şi fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte repede oferta Evei. În acest sens grăieşte Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”.

2. Adam.

Trebuie să recunoaştem că de fiecare dată când recitim istoria căderii şi izgonirii lui Adam, ne gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie vorba? Nicidecum! În primul rând trebuie să ştim că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, aşa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui.

Nu doar el a căzut şi a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut şi nu zicem am fost izgoniţi, ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăţia sfinţeniei, dreptăţii, adevărului. Suntem legaţi de strămoşul nostru nu numai prin rudenia descendenţei, ci şi prin moştenirea păcatului său, numit îndeobşte „păcatul strămoşesc”.

Sfântul Apostol Pavel scrie limpede: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani, 5, 12).

Iar acest păcat, se ştie, este şters prin Taina Sfântului Botez. Evident, urmările acestui păcat n-ar avea putere, dacă n-am repeta greşelile strămoşului nostru. Dar cine ar putea spune că nu repetă, zilnic poate, cele trei mari păcate adamice, pomenite mai sus: mândria, neascultarea şi lăcomia?

Iar odată cu acestea pe toate câte ni le ştie Dumnezeu! În Canonul Sfântului Andrei Criteanul, una din stihirile care se citeşte luni seara, în prima săptămână a Postului Mare, glăsuieşte astfel: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea vecuitoare şi de desfătare pentru păcatele mele...” (Cântarea I, stihira 4).

Sfântul Andrei a exprimat poetic, aşadar, acest adevăr al strânsei noastre legături cu păcatul adamic. Pe de altă parte, când pronunţăm cuvântul „Adam”, trebuie să ne gândim şi la Noul Adam, Iisus Hristos, Care ne-a oferit mijloacele prin care putem redobândi Raiul pierdut.

Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire, Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot Sfântul Apostol Pavel ne asigură asupra acestui adevăr: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia…” (I Cor., 15, 21-22).

3. Rai.

Raiul pierdut nu trebuie înţeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării şi fericirii. Prin „Rai” înţelegem în primul rând locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a vieţui cu El, a-I simţi prezenţa, a vorbi cu El. Locul în care te simţi în maximă siguranţă, în care răul nu te poate ajunge.

De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâşietoare a ruperii de Dumnezeu, o dată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generaţiile retrăiesc această nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepţionala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu.

Iată ce spune: „Căci nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute”.

Acestei limpezi şi convingătoare etimologii, Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicaţie: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar idea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credinţelor religioase şi tuturor neamurilor pământului. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte, ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii”.

Iubiţi credincioşi,

Am insistat asupra acestui suspin al omului după raiul pierdut, genial exprimat de Nichifor Carainic, pentru că este suspinul nostru, al tuturor. De aceea, după ce am evocat câteva din semnificaţiile celor trei noţiuni, să încercăm a observa că această duminică nu este doar un simplu „remember” (amintire), o atenţionare asupra tragediei izgonirii, ci şi o invitaţie spre a păşi pe căile dăruite nouă de Hristos, pentru redobândirea raiului mult dorit.

Părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească în pace, repeta mereu ucenicilor şi creştinilor care-i cereau sfat: „Mânca-var Raiul!”, sau „Vede-te-aş în Rai!”.

Cine nu ar vrea să fie „mâncat” de Rai? Cine nu ar vrea să intre în el, pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinţii, strămoşii, părinţii? Cu Părintele Cleopa, de ce nu? Şi cu toţi cei dragi plecaţi mai înainte.

Iar pentru împlinirea acestei nostalgii, trebuie să ne ridicăm din căderile de tot felul, prin folosirea căilor oferite de Adam cel Nou, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci după ce ai căzut, este foarte important să ştii ce să faci pentru a te ridica. Întâi de toate, să ai voinţa ridicării, bine ştiind că dacă rămâi în stare decăzută, murind, aşa te duci. „Unde”, nu mai este nevoie s-o spunem.

Dar „de va voi omul - zice Avva Alonie din Pateric - de dimineaţa până seara ajunge la măsură dumnezeiască!”.

Tot în Pateric găsim un minunat îndemn, în acelaşi scop: „Un frate a întrebat pa Avva Sisoe, zicând: Ce voi face, Avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăşi. Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: scoală-te iarăşi şi iarăşi! Deci a zis fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci în ce se află omul, în aceea se şi duce!”.

Un îndemn similar a fost inspirat pus în versuri de apreciatul poet englez Rudiard Kipling (1865-1936), în cunoscuta poezie „Dacă” (în original „If”), în care autorul subliniază importanţa perseverenţei omului în actul ridicării. Chiar şi numai citarea primelor două versuri va fi, sperăm, ilustrativă şi convingătoare ca dumneavoastră să citiţi singuri toată poezia: „De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău/Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină/De poţi atunci când toţi te cred nebun şi rău, să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine”.

Să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine, adică în puterile pe care ţi le-a dat Dumnezeu.

Iubiţi ascultători,

Înainte de a ne apropia de încheierea cuvântului, revenim asupra adevărului că Mântuitorul ne-a oferit căile ridicării şi dobândirii Raiului. Una dintre ele este postul.

Cum ştiţi cu toţii, de mâine începem călătoria Postului Mare, de şase săptămâni. Nu vom detalia acum învăţătura ortodoxă despre post, întrucât nu ne propunem să rostim o a doua predică.

Dorim numai să atragem atenţia că, pentru a fi de folos, postul trebuie să fie complet, sub două aspecte: 1. Post şi de păcate, nu numai de bucate. În această privinţă socotim binevenit un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare: „Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să păcătuiască”.

Tot aici amintim şi o vorbă a Părintelui Constantin Voicescu: „Postul numai de bucate este simplu regim dietetic, pe care-l prescriu şi medicii. N-are nici o legătură cu Biserica!”.

2. Postul cu bucate îndelung pregătite şi cu prea multe dezlegări este auto-amăgire. Numai în cazurile unor maladii grave se îngăduie dezlegări şi regim preferenţial. Altfel riscăm un post fals. Căci zice Sfântul Asterie al Amasiei: „Nu falsifica postul, ca să nu păţeşti ce păţesc cârciumarii.

Dacă ei sunt pedepsiţi că pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu, care falsifici asprimea postului prin mâncăruri de post pregătite cu multă grijă şi artă?”.

Iubiţi ascultători,

Având nădejde şi credinţă în dobândirea Raiului, să începem de mâine să urcăm, cu toata cuviinţa, treptele postului care ne duc spre el. Amin.