Credinţa ne dă stabilitate şi sens.

Dreptmăritori creştini,

Gândurile noastre se îndreaptă acum spre Ţara Sfântă, unde Hristos tămăduia bolile şi-i îndemna pe toţi să aibă credinţă în Dumnezeu. Pe cei doi orbi care L-au rugat să-i vindece, Iisus i-a întrebat: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Când ei au răspuns: „Da, Doamne!”, Mântuitorul S-a atins de ochii lor, zicând: „Fie vouă după credinţa voastră!” şi imediat ochii acestora s-au deschis (Mt. 9, 27-30).

Acest Iisus, Care Se numea pe Sine „Lumina lumii” (In. 8, 12) şi dădea lumină orbilor, stă acum pe Tronul slavei şi oferă cele de folos tuturor celor care se apropie de El cu credinţă.

Când un creştin crede cu tărie în puterea şi bunătatea de sus, nu este problemă pe care el să n-o poată rezolva şi nici povară pe care el să n-o poată purta.

Iubiţi credincioşi,

Un profesor de educaţie de la Universitatea din Chicago nu demult a scris o carte intitulată „Cum să trăieşti o sută de ani fericit”. În această carte, autorul, care este şi medic, a făcut precizarea că aproape cincizeci de procente din oamenii bolnavi sunt bolnavi, de fapt, pentru că sunt îngrijoraţi şi nefericiţi. Aceasta este adevărat.

Noi trăim vremuri tulburi. Frica, nesiguranţa, nervozitatea, îngrijorările sunt tovarăşii noştri obişnuiţi. Strămoşii noştri îşi arătau greutatea vieţii în mâinile lor bătătorite. Noi o arătăm în frunţile noastre încreţite.

Prosperitatea, maşinile confortabile, depozitele bancare şi mobila costisitoare pe care o folosim nu pot să ne dea calm şi seninătate. Şi dacă noi întotdeauna suntem tensionaţi, apăsaţi şi înspăimântaţi, atunci trupul nostru suferă, creierul nostru oboseşte, circulaţia sângelui este afectată şi devenim bolnavi.

Este îndeobşte cunoscut că există o relaţie profundă între dispoziţia minţii şi a sufletului şi sănătate. Iată o afirmaţie a unui om de ştiinţă american: „Nu este o exagerare să spui că cele mai multe din problemele stărilor acute de boală îşi au originea lor primară nu în trupul, ci în mintea pacientului”.

Diferenţa dintre sănătate şi boală, chiar dintre viaţă şi moarte, uneori stă în întrebarea dacă o fiinţă omenească are sau nu credinţă puternică, ştiind ce înseamnă să fii „puternic întărit, prin Duhul Sfânt, în omul dinăuntru” (cf. Efes. 3, 16).

Sfânta Scriptură arată măreţia puterii unui adevărat credincios. Psalmistul spune: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, ci în Legea Domnului e voia lui şi la Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. El va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea” (Ps. 1, 1-3).

Înţeleptul Solomon spune: „O inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele” (Pilde 17, 22). Nu e de mirare atunci că Iisus Hristos, înainte de a vindeca pe bolnavii care veneau sau erau aduşi la El, căuta mai întâi să le trezească forţele ascunse ale sufletelor, să aprindă scânteia credinţei.

Iar când oamenii erau vindecaţi, Mântuitorul atribuia minunea acelei puteri tainice a sufletului, spunând: „Credinţa ta te-a mântuit (însănătoşit)”. Creştinii adevăraţi au făcut întotdeauna credinţa lor un temei pentru tărie şi mângâiere.

Când tronul suveranităţii a fost aşezat de Dumnezeu în inimile lor prin Hristos, au apărut în vieţile lor noi izvoare de sănătate şi pace.

Diferenţa dintre succesul spiritual şi înfrângere nu constă atât de mult în câte furtuni înfruntăm, ci mai degrabă cum le înfruntăm.

Am citit într-o revistă că, într-o perioadă de declin drastic în economia naţională, într-un oraş au trăit doi oameni de afaceri. Amândoi erau foarte bogaţi, amândoi şi-au pierdut averile. Unul dintre ei s-a încuiat în apartamentul său, a luat o armă şi şi-a pus capăt vieţii sale. Celălalt a mers la biserică şi s-a rugat. El a cerut lui Dumnezeu să-i dea tărie să înfrunte realitatea şi înţelepciune să întâmpine zilele nesigure ce-i stau înainte. După câţiva ani, el iarăşi s-a bucurat de succes şi a fost de folos multora.

Ce diferenţă! Sub aceeaşi încercare, un om şi-a luat viaţa, celălalt a găsit secretul vieţii prin credinţă. Câţi dintre creştinii de astăzi înţeleg şi folosesc această putere făcătoare de minuni?

În aceste vremuri, aproape tuturor ne este frică. Adesea credem că cea mai mare frică a noastră este frica de moarte. Nu sunt sigur! De fapt, mulţi sunt copleşiţi de frica de a trăi. Se tem să pornească în viaţă şi se întreabă: „Voi reuşi, oare?”.

Adolescenta însărcinată se întreabă: „Cum să le spun părinţilor?”. Cei stăpâniţi de droguri se întreabă: „Unde o să mă ducă acest viciu?”. Conducătorii de stat şi oamenii de afaceri, prinşi în capcana propriilor greşeli sau înşelătorii, se întreabă: „Cum am să rabd ruşinea?”.

Şi din păcate, aceşti oameni cuprinşi de frică încearcă să sfârşească cu toate, deoarece nu cred că pot da faţă cu viitorul. Nu aceasta este soluţia, ci Hristos este soluţia! El ne spune fiecăruia: „Nu te teme!”. El ne iubeşte şi a dovedit-o, murind pe cruce pentru noi, plătind pedeapsa păcatelor noastre. El şi-a demonstrat puterea, înviind din morţi (Apoc. 1, 17- 18).

Trebuie însă să ne încredem în Hristos şi să venim la El cu toate îngrijorările noastre. Dacă ne încredem cu adevărat în El, ne va ajuta să învingem toate temerile vieţii şi va preface întristarea noastră întru bucurie. „Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun şi bogat. Când trece peste el o încercare a vieţii, nu se năruie, ci creşte. Omul credincios se aseamănă copiilor: râde cu lacrimile pe obraz” (Ernest Bernea).

Credinţa este un har dumnezeiesc, prin care credincioşii primesc ca adevărate toate făgăduinţele şi adevărurile descoperite de Dumnezeu; este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Credinţa este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alţii în măsură mai mică sau deloc. Dar cine o are şi-o întăreşte mereu, prin strădaniile sale ajutate de harul lui Dumnezeu, şi devine un om nebiruit.

Acesta este curajul moral, rod al credinţei în Dumnezeu şi al încrederii în puterile spirituale ale omului. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit pe cel binecredincios, dar el rămâne ca o stâncă tare.

Odată L-au rugat Apostolii pe Iisus zicând: „Sporeşte-ne credinţa!”. Mântuitorul le-a răspuns: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui dud: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare şi v-ar asculta” (Lc. 17, 5-6).

Hristos Domnul a făcut mereu apel la credinţă, la acea putere sufletească, care există în fiecare om, adormită sau slăbănogită uneori, căutând s-o învieze, pentru că fără credinţă omul este un mort viu.

Să ne gândim la acel argintar din Alexandria Egiptului care, prin puterea credinţei, a făcut a se mişca muntele din locul său. Mulţi barbari, văzând minunea, „au crezut în Sfânta Treime şi s-au botezat”.

Credinţa, prin puterea ei formidabilă, ajută şi regenerează. Pe temelia credinţei ortodoxe „aşa cum a fost ea dată sfinţilor o singură dată” (Iuda 1, 3), fiecare creştin clădeşte cetatea mântuirii sufleteşti.

Credinţa nu este o părere sau o presupunere, ci o convingere, o certitudine, ce ne hrăneşte sufletul şi ne impulsionează spre făptuirea binelui, adevărului, dreptăţii şi dragostei de Dumnezeu şi de semeni.

Adevărata credinţă se întrupează în fapte, căci „credinţa fără fapte este moartă” (Ic. 2, 26). Credinţa şi faptele bune luminează sufletul omenesc, întăresc puterea de judecată şi de pază a minţii, îndepărtând astfel păcatul din viaţa omului.

Prin credinţă, omul îşi arată deosebirea şi superioritatea sa faţă de celelalte vieţuitoare. Credinţa îl arată pe om că nu este numai fiul pământului, ci şi fiul cerului. De aceea, mulţi oameni însufleţiţi de credinţă au creat opere măreţe în toate domeniile.

Datorită credinţei în Dumnezeu, au fost zidite mii de biserici şi mânăstiri, în care credincioşii au găsit alinare, mângâiere şi îndemn de a avea o credinţă lucrătoare prin iubire.

Iubiţii mei,

Credinţa dă echilibru şi tărie sufletului, în lupta dintre bine şi rău, alungă ispitele păcătoase, ne este călăuză pe căile uneori atât de spinoase ale vieţii. Ea este marea taină a vieţii, care ne dă sporite puteri ca să fim mereu biruitori, după cum spune poetul: „Nu eşti învins cât timp credinţa/Nu ţi-ai schimbat şi nu ţi-ai stins,/Credinţa iarăşi te ridică,/Poţi fi căzut, dar nu învins”.

În planul vieţii zilnice, datorită credinţei, nenumărate suflete au fost salvate de la pieire. Credinţa dă omului reazem în cele mai diferite şi în cele mai grele împrejurări ale vieţii. Ea stabileşte o legătură puternică între Dumnezeu şi om. Ea alungă de la om deznădejdea şi îl asigură că nu rămâne niciodată singur pe lume. Ea îi repetă la nesfârşit adevărul cântării sfinte: „Cu noi este Dumnezeu!”.

De aceea, se cuvine să ne împodobim cu virtutea credinţei, care ne asigură cununa mântuirii, precum afirmă Sfântul Apostol Petru: „Răsplata credinţei voastre e mântuirea sufletelor” (I Pt. 1, 9). Iar Mântuitorul ne promite această răsplată, când ne spune: „Fie vouă după credinţa voastră!” (Mt. 9, 29). Amin.