Dreptmăritori creştini,

În Evanghelia de astăzi, îl vedem pe un tânăr bogat care Îl întreabă pe Iisus ce bine trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică.

Când Domnul îi spune să păzească poruncile dumnezeieşti, acesta Îi zice că le-a împlinit. Cu toate acestea, tânărul nu era mulţumit sufleteşte pentru că încă nu pornise pe calea spinoasă a desăvârşirii.

La întrebarea tânărului: „Ce îmi mai lipseşte?”, Domnul îi răspunde: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie” (Mt. 19, 20-21).

De aici se vede clar că numai lepădându-te de lucrurile trecătoare, de patimi şi de grijile lumeşti şi urmându-L pe Hristos, poţi experimenta naşterea din nou, înnoirea vieţii sau desăvârşirea.

Iubiţi credincioşi,

Sufletul omului, care poartă în el chipul lui Dumnezeu, doreşte să se apropie tot mai mult de Dumnezeu, punând în lucrare darurile pe care le-a primit de la Creator. Această năzuinţă firească îl determină să urce pe scara valorilor morale până ajunge la treapta de sus, numită desăvârşirea creştină.

Creat „după chip”, omul trebuie să devină „asemenea lui Dumnezeu, prin bunătate şi prin toate faptele bune”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumnezeu Însuşi, Care a sădit în noi acest dor nestăvilit după curăţie, lumină şi sfinţenie, ne cheamă la desăvârşire când zice: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev. 20, 26).

În Predica de pe munte, Mântuitorul spune: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Prin aceste cuvinte, ne arată limpede că ţinta sfântă a vieţii omeneşti este desăvârşirea, la care se poate ajunge printr-o strădanie continuă.

Modelul sublim al desăvârşirii morale este Mântuitorul în numele Căruia ne-am botezat şi al Cărui nume Îl purtăm: „Pildă v-am dat vouă, ca precum am făcut Eu să faceţi şi voi” (In. 13, 35). Dacă dorim să câştigăm desăvârşirea, trebuie să trăim asemenea Lui. „Fiţi următorii lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi” (Efes. 5, 1), îndeamnă Sfântul Apostol Pavel. „Cine zice că rămâne în El (Hristos), dator este, precum a umblat Acela, şi el aşa să umble” (I In. 2, 6), ne spune Sfântul Apostol Ioan.

Impresionat de acest Model al frumuseţii morale, filozoful francez Pascal afirmă: „Iisus Hristos a fost blând, răbdător, plin de iubire, sfânt, sfânt, sfânt, până la Dumnezeu şi fără nici un păcat. O, cum a venit El în faţa lumii cu minunată măreţie!”.

Orice creştin care se străduieşte să împlinească voia lui Dumnezeu, fiind ajutat de harul dumnezeiesc, poate urca pe treptele unei vieţi plăcute lui Dumnezeu. Un adevărat ucenic însetează mereu după desăvârşire, nu este niciodată mulţumit de sine. Având conştiinţa nedesăvârşirii, uită binele pe care l-a făcut şi doreşte să facă mai mult.

Bine spune înţeleptul Solomon: „Calea drepţilor e ca zarea dimineţii ce se măreşte mereu până se face ziua mare” (Pilde 4, 18).

Sfinţii Părinţi au asemănat desăvârşirea cu scara pe care a văzut-o patriarhul Iacob în vis, la Betel. Din virtute în virtute, creştinul urcă până aproape de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul aseamănă desăvârşirea cu o scară formată din 30 de trepte, după numărul celor 30 de ani petrecuţi de Mântuitorul până la începutul propovăduirii Sale. E vorba de treptele virtuţilor, prin care se îmbunătăţeşte viaţa creştinului şi care încep cu lepădarea de sine şi sfârşesc cu iubirea, care este „legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).

Adevăratul creştin, chiar dacă are roade duhovniceşti, nu e satisfăcut de sine, ci tânjeşte tot mai mult spre Dumnezeu. Numai printr-o smerenie profundă poate să se înalţe tot mai sus şi să atingă piscul desăvârşirii.

Despre conştiinţa acestei stări smerite ne vorbeşte Patericul. Scrie acolo că Avva Sisoe era pe patul de moarte şi faţa bătrânului strălucea ca soarele de atâta sfinţenie şi bunătate. Şi zicea el către părinţii care erau în chilia sa: „Iată, ceata Proorocilor a venit!”. Peste puţin timp zicea: „Iată, ceata Apostolilor a venit!”. Şi apoi părea că vorbeşte cu cineva şi întrebat fiind de aceştia, el a răspuns: „Îngerii s-au apropiat să-mi ia sufletul şi eu m-am rugat să mă mai lase puţin, ca să mă pocăiesc”. Auzind aceasta, fraţii i-au zis: „N-ai trebuinţă de pocăinţă, părinte, căci toată viaţa ai trăit ca un sfânt”. Şi le-a zis Avva Sisoe: „Cu adevărat, nu ştiu să fi pus măcar începutul pocăinţei”.

Creştinul evlavios caută să uite mereu cele din urmă, cele ce le-a făcut până acum şi îşi aţinteşte privirea mereu înainte. El consideră că n-a făcut decât prea puţin pentru desăvârşirea sa, ţinta lui fiind încă departe de el.

Aceasta îl determină să lucreze „cu frică şi cu cutremur” la mântuirea sa (cf. Filip. 2, 12-13). Nimeni, niciodată, oricât bine ar face, nu trebuie să se creadă bun şi drept. Cine crede aceasta, înţepeneşte în drum, se pietrifică, precum s-a făcut stâlp de sare femeia lui Lot care a privit înapoi (Fac. 19, 26).

Trebuie să fim conştienţi că desăvârşirea sau sfinţenia este darul lui Dumnezeu la care trebuie să adăugăm necontenit conlucrarea noastră (cf. II Pt. 1, 5-7). Tocmai pentru că nu e rodul cuceririlor omeneşti, ci e darul lui Dumnezeu, desăvârşirea se află la îndemâna tuturor. Singura condiţie este disponibilitatea noastră de a stabili cu Hristos o intimitate vitală.

Cel ce caută să-L imite pe Hristos în viaţa şi faptele Sale dumnezeieşti (cf. I Cor. 11, 1), stăpânindu-şi toate pornirile trupului, lepădându-se de toate cele deşarte, înfrumuseţându-se cu cele mai alese virtuţi, ajunge la o adevărată comuniune cu Hristos.

Împlinind voia lui Dumnezeu, poate ajunge la ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numeşte „unirea cu Hristos, prin predarea noastră Lui, din iubire”. Acesta e „muntele cel sfânt” al desăvârşirii pe care aflându-te, poţi să guşti pacea deplină cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu semenii.

Dacă spunem lui Dumnezeu cu toată puterea „Da”, dacă ne abandonăm Lui, dacă dorim cu adevărat să-L lăsăm să lucreze în noi, El ne va face sfinţi pentru că El e Sfânt (Lev. 19, 2). Trăind Fericirile evanghelice, modelându-ne după chipul lui Hristos, noi putem gusta paradisul încă de pe acest pământ.

Pe scara desăvârşirii creştine nu pot urca cei care nu se leapădă de voia proprie şi de idolii patimilor. Printre aceştia se numără tânărul bogat din Evanghelie care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Cei ce se preocupă excesiv de cele ale lumii şi ale trupului, neglijând sufletul şi desăvârşirea lui, îşi risipesc energia, îşi complică viaţa şi pierd acest timp de har, dat nouă ca prilej de înălţare spre Dumnezeu.

În schimb, cei care se detaşează de plăceri deşarte şi de lucruri înşelătoare şi merg după Domnul, se umple de har şi ajung liberi de orice patimă, liberi de orice pornire rea, liberi de orice zbucium.

Aceasta e starea desăvârşirii care asigură linişte deplină şi armonie lăuntrică, pentru că acum viaţa creştinului desăvârşit „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3). Această stare de desăvârşire trebuie să fie idealul fiecărui creştin, precum îndeamnă Sfântul Apostol Petru: „După Sfântul (Hristos) Care v-a chemat, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” (I Pt. 1, 15).

Iubiţii mei,

Când ne rugăm neîncetat, când ne împăcăm cu toţi oamenii şi traducem iubirea în fapte bune, când rămânem smeriţi, umili, când răbdăm în necazuri, când vestim şi apărăm adevărul de credinţă şi ne facem datoria unde ne aflăm, putem atinge culmea desăvârşirii.

De aici, sufletul înaripat poate exclama cu Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2 ,20). Silindu-ne a lumina mintea noastră cu adevărul revelat, hrănindu-ne inima cu harul Sfintelor Taine şi înfrumuseţându-ne cu florile virtuţilor, răspundem la chemarea Domnului de a-L urma şi, astfel, devenim desăvârşiţi.

Acum, sufletul nostru învie împreună cu Hristos, căci, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „desăvârşirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului”.

Avându-L pe Hristos drept ţintă şi îndreptându-ne spre El dorurile noastre, ne statornicim pe calea binelui şi suntem cuprinşi în întregime de dragostea Lui. Pentru această desăvârşită comuniune cu Dulcele Iisus, vom primi răsplată de la El, precum ne promite: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (In. 14, 23). Amin.