Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii
( Despre haina de nuntă )

Versiune fara diacritice | Predici la duminici

„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12).

Iubiţi credincioşi,

Pilda din Sfânta Evanghelie de azi, pe lângă alte învăţături tainice ce le ascunde în ea, ne aduce aminte şi de haina de nuntă, cu care ne-am îmbrăcat la sfântul şi dumnezeiescul Botez. De această haină ni se va cere răspuns în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor.

Trebuie să înţelegem că această haină este Însuşi Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după mărturia marelui Apostol Pavel care zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Galateni 3, 27). Ne punem întrebarea: ce datorie avem noi, cei care ne-am îmbrăcat în Sfântul Botez cu Hristos? Ca răspuns vom spune că toţi cei ce ne-am îmbrăcat cu Hristos, avem datoria mare de a lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în hainele luminii (Romani 13, 12).

Care sunt lucrurile întunericului şi de ce se numesc aşa? Lucrurile întunericul sunt toate faptele rele fără de rod, adică păcatele pe care le facem cu voia noastră, despre care ne spune dumnezeiescul Apostol Pavel (Efeseni 5, 11).

Faptele rele se numesc aşa din două motive şi anume: întâi, pentru că ele vin de la diavolul, care se zice stăpânul întunericului (Ioan 14, 30; Efeseni 6, 12; Coloseni 1, 13) şi în al doilea rând, se numesc fapte fără de rod ale întunericului, fiindcă întunecă mintea şi sufletul omului şi-l despart pe om de Dumnezeu, Care este lumină: „Dumnezeu este lumină şi lumina luminează tuturor şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5), căci Dumnezeu locuieşte în lumina cea neapropiată” (I Timotei 6, 16).

Care sunt hainele luminii pe care trebuie să le îmbrăcăm, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel? Acestea sunt toate faptele bune, care mai sunt numite şi arme ale luminii (Romani 13, 12). Cu aceste fapte bune şi arme duhovniceşti ale luminii se cade a ne îmbrăca noi creştinii, după cum ne îndeamnă acelaşi apostol, zicând: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi-vă în platoşa dreptăţii şi vă încălţaţi picioarele voastre întru gătirea Evangheliei păcii. Întru toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse şi coiful mântuirii luaţi şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 14-17). Aşadar, vedeţi ce fel de haine se cuvin nouă creştinilor a îmbrăca şi care sunt faptele cele fără de rod ale întunericului de care trebuie a ne dezbrăca?

Noi, fraţilor, ne-am îmbrăcat în dumnezeiescul Botez cu Hristos şi prin El avem putere a lucra toată fapta bună, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Încă şi Domnul ne-a arătat că, prin unirea cu El, toate faptele bune le putem lucra, iar fără de El, nimic bun nu putem face, după cum Însuşi spune: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Căci trebuie să avem în toată vremea unire cu Hristos, prin credinţa cea lucrătoare care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; II Tesaloniceni 3, 5) şi prin această credinţă, să lucrăm cu multă sârguinţă toată fapta bună.

La dumnezeiescul Botez ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Dacă după Sfântul Botez ne vom întoarce iarăşi la păcate şi nu ne vom pocăi de ele prin mărturisire la duhovnic şi prin facerea canonului dat, atunci ne asemănăm cu câinele care se întoarce la vărsătura sa şi cu porcul ce se scaldă din nou în mocirla lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11).

Căci, într-adevăr mare datorie avem noi creştinii care ne-am îmbrăcat cu Hristos la Sfântul Botez, să-I urmăm Lui prin toate faptele bune, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Următori făceţi-vă mie, fraţilor, precum şi eu lui Hristos” (I Corinteni 11, 1).

Dar să întrebăm pe marele Pavel, cum urma el lui Hristos, ca să ştim şi noi în ce fel să urmăm Lui. Să ascultăm ce ne spune el: „Trei ani noaptea şi ziua n-am încetat cu lacrimi a învăţa sfătuind pe fiecare. În osteneli multe, în bătăi, în temniţe, în primejdii de multe ori” (Fapte 20,31). „De la iudei de cinci ori am luat câte patruzeci lovituri de bici fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, odată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori cu mine corabia s-a sfărâmat; o noapte şi o zi în largul mării am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii pe râuri şi de la neamuri şi de la tâlhari, în primejdii în pustie şi pe mare, în osteneală şi trudă, în privegheri, de multe ori, în frig şi în lipsă de haine, până în ziua şi ceasul de acum şi flămânzim şi însetăm şi suntem goi şi suntem bătuţi, suntem pribegi, ne ostenim lucrând cu mâinile; noastre, ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mângâiem. Am ajuns ca nişte gunoi lumii, tuturor lepădătura până azi” (II Corinteni 11, 25-27).

Iubiţi credincioşi,

Iată în ce fel şi prin câte necazuri şi prigoane urma lui Hristos dumnezeiescul şi marele Apostol Pavel. Să ne punem întrebarea: oare noi creştinii de azi, care ne-am îmbrăcat cu Hristos prin Sfântul Botez, mergem noi pe urma Sfântului Apostol Pavel, precum mergea şi el pe urma suferinţelor lui Hristos?

Dacă am lua noi aminte la Sfânta Evanghelie câte a suferit Mântuitorul pentru noi, câte au suferit Apostolii şi toţi sfinţii pentru dragostea lui Hristos, am cunoaşte cât de păcătoşi şi neputincioşi suntem şi cu câtă lenevire şi nepăsare lucrăm pentru mântuirea sufletelor noastre, am cunoaşte cât de puţin ne îngrijim să ne împodobim haina de nuntă a sufletelor noastre, pe care am luat-o la Botez mai curată decât soarele şi care ni se va cere în ziua morţii noastre şi în vremea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru, arătându-ne care este haina şi podoaba cea adevărată a creştinului, ne învaţă, zicând: „Podoaba voastră, să nu fie din afară, împletirea părului şi a podoabelor de aur şi îmbrăcămintea hainelor scumpe. Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a Duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu” (I Petru 3, 3-5).

Acelaşi lucru învaţă şi Sfântul Pavel pe femeile creştine, zicând: „Asemenea şi femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei 2, 9-10).

Iată cum se cuvine a se împodobi femeile creştine. Adică a nu iubi numai podoaba cea din afară, ci a se împodobi mai ales cu haina cea duhovnicească a sufletului lor, prin lucrarea faptelor bune şi să-şi aducă aminte de ameninţarea lui Dumnezeu care zice: „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune; în loc de cingători, frânghie; în loc de cârlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie; în loc de veşmânt preţios, zdrenţe şi în loc de frumuseţe, pecete de robie” (Isaia 3, 16-24).

Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii trebuie să fugă de lux şi de podoabe şi să se silească fiecare a-şi împodobi cu fapte bune aurul cel dinăuntru, adică sufletul său. Fiecare creştin trebuie să-şi aducă aminte că la judecata viitoare, nu va judeca Dumnezeu hainele, ci faptele noastre. Cel ce se va sili a-şi împodobi haina sufletului său cu toată fapta cea bună, unul ca acesta nu se va ruşina când va fi chemat la nunta marelui Împărat (Apocalipsa 19, 7-9).

Dacă cineva dintre noi ar fi chemat să meargă înaintea unui împărat pământesc sau a unui mare conducător de ţară, câtă grijă ar avea să-şi împodobească hainele sale ca să nu fie batjocorit pentru a sa neglijenţă.

Dar noi când vom fi chemaţi la nunta mirelui Hristos înaintea Celui ce este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19, 16), ce fel de ruşine, câtă groază şi muncă vom lua, dacă nu ne vom îngriji a ne împodobi haina sufletelor noastre?

Oare nu vom auzi şi noi ca omul din pilda Evangheliei de azi: „Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?”. Oare nu vom auzi noi atunci pe dreptul Judecător şi Preaveşnicul Împărat, zicând: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 13).

Vai de noi, fraţilor, cât de puţin ne îngrijim a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre şi câtă pedeapsă de la Dumnezeu ne aşteaptă pentru această lenevire şi negrijă! Noi, păcătoşii, uităm că vine moartea şi după moarte este judecată şi muncă veşnică pentru cel ce moare nepocăit şi nepregătit.

Dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, arătând chinurile care îi aşteaptă acolo pe cei păcătoşi, zice: „Acolo se vor topi ochii beţivilor, acolo se vor veşteji cărnurile judecătorilor, acolo se vor chinui cu foame cumplită şi groaznic vor pătimi cei ce în alăute şi fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se vor tângui şi cu dinţii lor vor scrâşni şi cu amar îşi vor bate feţele lor desfrânaţii şi preadesfrânaţii, furii, ucigaşii de oameni, vrăjitorii, fermecătorii, descântătorii, scriitorii de mincinoase scrisori, stricătorii de copii, vrăjitorii, mâncătorii de sânge. Aceştia toţi şi cei asemenea lor, care fără pocăinţă au păcătuit până la sfârşitul lor şi pe calea cea lată şi desfătată au umblat, care duce la pierzare, acolo în chinurile iadului îşi vor afla negreşit sălăşluirea” (Sfântul Efrem Sirul, Tomul III, Bucureşti, 1910, p. 39).

Dumnezeiescul şi Sfântul Apostol Pavel gura lui Hristos ne arată că trebuie a ne dezbrăca de hainele răutăţilor noastre şi a ne îmbrăca cu omul cel nou, zicând: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit. Şi iarăşi zice: Îmbrăcaţi-vă, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare... . Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 12-15).

Aţi auzit, fraţi creştini, ce îmbrăcăminte trebuie să avem noi creştinii şi care sunt podoabele duhovniceşti ale hainelor de nuntă ale sufletelor noastre? O, de nu am uita noi păcătoşii, învăţătura şi sfătuirea marelui Apostol şi de ne-am îngriji în toată vremea a ne îmbrăca cu aceste sfinte virtuţi, care împodobesc haina cea de nuntă a sufletelor noastre, ca, în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu, să nu ne ruşinăm şi să nu fim aruncaţi în munca cea veşnică!

În ziua aceea drepţii vor străluci ca soarele. Atunci se va vedea podoaba şi frumuseţea hainelor de nuntă ale fiecăruia şi se va cunoaşte după haina cea din afară dragostea şi silinţa fiecăruia, cu care am lucrat în această viaţă la mântuirea cea veşnică a sufletului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Până aici am vorbit despre podoaba hainei de nuntă a sufletului nostru. În încheiere voi arăta câteva istorioare sfinte, prin care veţi înţelege că oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au strălucit în viaţa lor cu lumină duhovnicească, nu numai înăuntrul lor, ci chiar în afară s-au arătat cu podoabă şi slavă dumnezeiască, prin care se arată sfinţenia şi lumina cea duhovnicească a sufletelor lor.

De exemplu, citim în istorisirile sfinte că Set patriarhul, fiul lui Adam, când era de patruzeci de ani, a fost răpit de îngerul Domnului la înălţime şi a învăţat ştiinţa multor taine ale lui Dumnezeu şi vestita ştiinţă a astronomiei; iar când s-a pogorât pe pământ, faţa lui s-a luminat foarte mult din cereştile vederi de acolo. Această strălucire şi slavă a feţei lui, care era ca o faţă de înger, a rămas la el toată viaţa sa (Hronograf, Mânăstirea Neamţ, 1837, p. 86-87).

La fel a strălucit faţa lui Moise, robul lui Dumnezeu, când s-a pogorât din muntele Sinai cu Tablele legii: „Atât strălucea faţa lui Moise, încât toţi fiii lui Israel se înspăimântau la vederea feţei lui şi nu puteau să sufere strălucirea feţei lui, încât proorocul Moise îşi acoperea faţa sa, până când intrau ei să grăiască cu dânsul” (Ieşire 34, 29-35). Aşa strălucea şi faţa sfântului apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, ca o faţă de înger, când vorbea către evrei (Fapte 6, 15).

Faţa Sfântului Sisoe cel Mare a strălucit ca soarele în vremea sfârşitului său, după cum se scrie despre aceasta în Pateric: „Când vrea să se sfârşească acest mare cuvios părinte, şezând părinţii pustiului lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele şi le zicea lor: Iată, Avva Antonie a venit! După puţin timp a zis: Iată ceata Apostolilor a venit! Şi s-a luminat faţa lui iarăşi şi iată era ca şi cum ar fi vorbit cu oarecare şi s-au rugat lui bătrânii, zicând: Cu cine vorbeşti, părinte? El a zis: Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin! Îi zic lui bătrânii: Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte! Şi le-a spus bătrânul: Cu adevărat nu mă ştiu că am pus început bun şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iată că de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele. El le zicea lor: Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului! Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut cu un fel de fulger şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă” (Pateric, Bucureşti, 1828, p. 70).

Iată, fraţi creştini, cum slăveşte Dumnezeu încă din acest veac pe oamenii Lui cei aleşi şi sfinţi, care cu adevărat în toată viaţa lor le-a plăcut binele şi care s-au ostenit cu mari nevoinţe, cu post, cu priveghere, cu rugăciunea, cu fecioria şi cu multe alte fapte bune şi mai ales cu smerenia şi-au împodobit haina cea de nuntă a sufletului lor.

Zice Domnul în Sfânta Scriptură: „Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi” (Filipeni 4, 19; Romani 9, 23) şi iată cum a slăvit El pe cei ce L-au iubit chiar din veacul de acum.

Vedeţi cât de mare şi adâncă smerenie avea acest sfânt şi bine plăcut al lui Dumnezeu. La moartea lui au venit marele Antonie, ceata proorocilor, a îngerilor şi mai presus de toţi, Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar el se ruga să-l mai lase puţin să se pocăiască, că nu socotea în mintea lui că a pus început de faptă bună.

Bine a zis sfântul Isaac Sirul că: „Smerenia este haina lui Hristos”. Cu această haină a lui Hristos era îmbrăcat sufletul acestui mare sfânt Sisoe. De aceea, smerenia, zice Sfânta Scriptură, merge înaintea slavei. (Pilde 15, 33; 29, 23).

Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos atât l-a slăvit şi l-a înălţat de a strălucit faţa lui ca soarele, asemenea cu a Sa în Muntele Taborului. Aceasta ca să se adeverească cuvântul Său Care a zis: „Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi” (Psalm 83, 12; I Regi 2, 8) şi „Cel ce se smereşte, pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12; Luca 9, 48; Iov 5, 11).

Aşadar, iubiţi fraţi creştini, să nu uităm şi noi nevrednicii, de slava acestor oameni sfinţi de care am amintit mai sus şi să ne silim cu toată sârguinţa a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre, cu toată podoaba faptelor bune, dar mai presus de toate, cu dragostea de Dumnezeu, de aproapele şi cu desăvârşita smerenie. Amin.