Pentru a urmări intenţiile noastre privitoare la tema de mai sus, rugăm ascultătorii să-şi amintească Evanghelia după Luca, cap. al 16-lea, vers. 19-31, în care este relatată pilda cu „Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr”, rânduită pentru Sfânta Liturghie din duminica a 22-a după Rusalii.

Pilda este destul de întinsă şi reproducerea ei acum ar ocupa un spaţiu pe care vrem să-l destinăm altui scop: un scurt comentariu pe care dorim să-l legăm de contextul vieţii noastre de azi.

Pentru a ne fi mai uşor să intrăm în subiect trebuie, totuşi, să reamintim măcar partea de început a pildei: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube şi ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, îi lingeau bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui...”.

Ce expresie frumoasă: „sânul lui Avraam!”. Sintagmă care exprimă în mod plastic cuvântul „Rai”, locul de lumină al vieţii de dincolo. Profesorul savant Simion Mehedinţi (1868-1962), într-o carte a sa de popularizare pedagogico-creştină, intitulată „Poţi să fii om deplin fără să fii creştin?”, ce are drept moto cuvintele „Un om ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”, tâlcuind pilda de care ne ocupăm, zice aşa despre „sânul lui Avraam”: „Vorba asta trebuie înţeleasă astfel: nu doar că Lazăr a intrat în sânul lui Avraam, cum ai băga un măr în sân, ci numai s-a culcat pe sânul lui. Cei vechi aveau obiceiul să stea la masă culcaţi, căci scaunele sunt o născocire nouă. La început, oamenii stăteau pe pământ, când se odihneau şi când mâncau; aşa că, stând aplecaţi, capul unora se rezema uneori pe braţele şi pe sânul vecinului. Lazăr, aşadar, stând alături de Avraam, care era în capul ospăţului, se rezema pe sânul lui”.

De altfel, în Evanghelia după Ioan avem o imagine asemănătoare: „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul din ucenicii Lui, pe care îl iubea...”(13, 23). „La pieptul Lui”, adică „la sânul Lui”. Se mânca jos, pe pardoseală, nu la o masă, aşa încât această rezemare este explicabilă.

Revenind la fragmentul evanghelic citat anterior, ne dăm seama că este suficient de limpede pentru a înţelege că şi bogatul şi Lazăr au ajuns, fiecare, în locul meritat. În cele ce urmează vom încerca să vedem mai adânc din ce motive unul a dobândit Raiul, celălalt a primit pedeapsa Iadului.

Dacă Lazăr a dobândit Raiul, înseamnă că a avut nişte merite de care evanghelistul nu pomeneşte, dar care pot fi uşor de bănuit. Faptul că era sărac nu trebuie luat ca un merit, căci bine s-a zis că „bogăţia în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o virtute”.

În orice vreme au existat şi săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul veacurilor. Unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi.

Căci putem fi săraci lipiţi pământului şi datorită patimilor, să pierdem Raiul. Dimpotrivă, putem fi bogaţi, dar virtuoşi totodată şi să avem parte de Rai. Dacă Lazăr a fost primit în Rai, nu înseamnă că Dumnezeu a hotărât aşa din pricina sărăciei, ci că el avea alte virtuţi, între care bănuim cel puţin două (pe baza textului evanghelic).

Deşi era sărac şi bolnav, nu cerşea, nici nu cârtea. Cunoştea, credem, un cuvânt al Scripturii Vechi care spune: „Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!” (Sirah, 40, 31).

Este dezolantă şi reprobabilă imaginea cerşetorilor din zilele noastre şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. N-ar fi rău dacă s-ar putea lua nişte măsuri împotriva acestora. Ne amintim de un cuvânt tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: „Dacă aş fi scris cele zece porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!”.

Lazăr era milos şi tolerant: avea milă de animale, le iubea şi nu le alunga, chiar dacă prin lingerea rănilor durerile deveneau şi mai grele. Mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului, face această remarcă, în comentariul la Noul Testament: „Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar devenise el însuşi hrană pentru câini” (notă asupra vers. 21).

Ne dăm seama, aşadar, că Lazăr era smerit, de aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este împărăţia cerurilor!”.

I se potriveşte foarte bine, de asemenea şi următoarea pildă din Pateric: „La o mănăstire s-a făcut masă după sfânta slujba la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat şi el în sala de mese şi se ospătă cu fraţii. Iconomul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis:' Cine te-a poftit aici? Cum îndrăzneşti? Ieşi afară!' Omul, sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de - o parte. Dar faţa lui era voioasă de parcă nimic neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: Cum de nu te-ai mâhnit, căci iconomul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă? Acela a răspuns: Când veneam la biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl chemi, vine...”.

Aceeaşi atitudine, trebuie să recunoaştem, cu totul deosebită, o remarcăm şi la săracul nostru Lazăr.

Bogatul, dimpotrivă, s-a dovedit a fi mândru şi lipsit de dragoste. Nu din pricina bogăţiei a pierdut Raiul, căci bogăţia în sine nu este rea. Devine rea dacă este dobândită necinstit şi dacă este utilizată egoist. Căci ea poate fi asemuită cu o scară: poţi urca pe ea spre cer, prin milostenie, sau poţi coborî pe ea în iad, prin zgârcenie şi egoism.

Dumnezeu a creat pământul ca să ne bucurăm de darurile şi bogăţiile lui, dar nu singuri, ci împreună cu semenii.

Păcatul esenţial pentru care bogatul din evanghelie a pierdut Raiul este PĂCATUL NESIMŢIRII, căci s-a dovedit insensibil la suferinţa săracului bolnav de la poarta sa. Foarte bine a sintetizat aceste aspecte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Eşti bogat? Nu sunt împotriva ta! Eşti zgârcit? Iată pentru ce te osândesc!”.

Oricine cunoaşte că bogatul nesimţitor trece pe lângă cel lipsit, ca şi cum ar trece pe lângă un gard. Cum să înţeleagă el suferinţa săracului, dacă el nu cunoaşte lipsa? Cum să înţeleagă preţul banului, când el a avut întotdeauna de prisos? Cum să aibă el simţul cumpătării, când foarte adesea risipeşte banii pe nimicuri?

Iată, aşadar, câteva dintre motivele pentru care am ales ca titlu „Despre păcatul nesimţirii”, pe marginea pildei de faţă. Şi deloc întâmplător. Acest păcat este foarte frecvent în zilele noastre şi lupta împotriva lui nu este deloc uşoară. Căci păcatul nesimţirii face casă bună cu averile obţinute fraudulos (acele „tunuri” despre care se vorbeşte tot mai des), cu mândria şi egoismul, cu beţiile şi desfrânarea, cu lenea şi implicit, dispreţul faţă de munca cinstită, cu insensibilitatea faţă de semenii aflaţi în suferinţă etc. etc.

Aşa se face că mai la tot pasul ne lovim de purtători ai păcatului nesimţirii: funcţionarul care, plătit fiind să fie serviabil, ne tratează cu aroganţă şi dispreţ; vânzătorul, căruia-i cumpărăm marfa cu bani câştigaţi cu sudoare, face orice ca să ne înşele cumva; muncitorul (tâmplar, instalator, zidar ş.a.), pe care-l angajăm şi-l plătim ca atare, ba îi mai dăm şi mâncare şi băutură, face lucru de mântuială; şeful, indiferent de treapta şefiei lui, caută să fie simţitor, de faţadă, desigur, numai cu cei superiori în funcţie, iar cu subalternii se poartă fără pic de omenie; subalternul, care, profitând de bunătatea şi îngăduinţa noastră, face totul numai de „ochii şefului”, fără nici o participare sufletească; politicianul, care se arată simţitor doar în campaniile electorale, în rest fiind surd şi orb la cei cărora le-a promis să-i servească; vecinul, pentru care eşti vecin doar când are nevoie de tine; rudenia, care te recunoaşte de rudă atâta timp cât ai o funcţie sau bani şi poate profita. Omul de pe stradă, care atunci când are un obiect de aruncat nu caută un coş de gunoi, ci-l aruncă unde se nimereşte.

Exemplele ar putea mult să continue, dar nu vrem să exagerăm şi nici să generalizăm, căci există, din fericire şi mulţi semeni cu bun simţ. Practic, am putea relua exemplificările de mai sus (funcţionarul, vânzătorul etc.) şi să recunoaştem, cu obiectivitate, buna lor comportare.

Dar nu putem trece sub tăcere faptul că pilda „Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr” se poate „citi” astăzi în nenumărate situaţii, la toate nivelele societăţii, atât printre „aleşii naţiunii”, cât şi printre simpli alegători.

Sa remarcăm, însă, un fapt esenţial: bogatul, cu toată averea lui, nu are nume în Evanghelie, pe când săracul cel smerit are un nume, vrednic de pomenire, LAZĂR (şi ce nume frumos: în ebraică, de unde provine, „el azar” înseamnă „Dumnezeu a ajutat, Dumnezeu a miluit”).

În cazul lui s-a adeverit cuvântul psalmistului care spune: „Întru pomenire veşnică va fi dreptul” (Psalm 111, 6).

Pe când acelui bogat nemilos, singurul nume ce i s-ar putea da ar fi NESIMŢITUL. Ei bine, acelaşi nume îl merită toţi cei care îi calcă pe urme. Toţi aceia pe care i-am pomenit mai sus şi alţii, desigur, pe care nu i-am pomenit.

În loc de concluzii, vom remarca acest fapt: adevăratul bogat este omul smerit, credincios lui Dumnezeu şi cu dragoste faţă de semeni, iar cel cu adevărat sărac este cel care nu-L are pe Dumnezeu.

De aceea, întrebăm şi noi o dată cu Fericitul Augustin: „Săracilor, ce vă lipseşte dacă-l aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu?”.

De aceea, ne rugăm cu smerenie: „Ajută-ne, Doamne, să avem bogăţia săracului Lazăr!”. Amin.