Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Fiindcă ne aflăm încă în vremea de prăznuire a Naş­terii lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru şi Dumnezeul nostru, m-am gândit, ..., să spunem astăzi câteva cu­vinte în legătură cu acest prealuminat şi Dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi, adică despre Naşterea lui Iisus Hristos. Şi iată ce vreau să spun.

Aţi văzut că atunci când vine primăvara – fiecare din noi am apucat atâtea primăveri, câţi ani avem – mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la  noi; apoi începe a încolţi iarba, pământul se umple de iar­bă verde şi de flori, neamul păsărilor începe să cânte fru­­mos în codri, în dumbrăvi, în câmpie şi pe dealuri, do­bi­toacele ies la păşune, păstorii cântă din fluiere bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii şi prin li­vezi, codrii înfrunzesc şi toată podoaba pământului se schim­bă spre înnoire şi se face un fel de rai pe pământ. Şi fiecare are o mulţumire sufletească ajungând să vadă această împodobire şi înnoire a stihiilor vremii, a ano­tim­pu­rilor anului şi a tot pământul. Şi de bucurie şi de mul­ţu­mire, dă slavă lui Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat şi când a ajuns la noi plinirea vre­mii, primăvara cea duhovnicească a Naşterii Dom­nu­lui Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil că­tre păs­tori: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare” (Luca 2, 10). S-au bucurat cerul şi pământul de această pri­mă­vară şi înnoire a neamului omenesc, de Naşterea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dar, oare, cum a venit la noi această primăvară? Oare nu s-a ştiut de la începutul lumii că va veni când­va? Ba s-a ştiut încă de când a greşit Eva, strămoaşa noas­tră, în Rai şi de când a osândit Dumnezeu pe pă­rinţii noştri să se ducă din Rai pe pământ, ca să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. Încă de atunci, această pri­mă­vară a început să-şi arate zorile, numai că nu era ve­ni­tă cu desăvârşire. Încă de atunci a zis Dumnezeu către şarpe despre Eva: „Aceasta îţi va zdrobi capul” (Facerea 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a că­zut neamul omenesc şi prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul şarpelui, adică al satanei.

Dar de ce se cheamă Hristos „sămânţa femeii”? Aşa Îl numesc toţi teologii. Ci, mai ales Apostolii spun că Hris­tos din sămânţa femeii s-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sămânţă de bărbat după trup. Căci zice Dum­ne­zeiescul Maxim Mărturisitorul în cuvântul teologic la în­tru­parea lui Dumnezeu, sau în capetele cunoştinţei: „Su­fle­tul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei şi Preacu­ra­tei Fecioare Maria” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Filo­calia”, II, Sibiu, 1947, p. 215, întrebarea 15).

Dar, oare, cum a venit această primăvară duhov­ni­cească la noi şi cum şi-a încheiat această taină lucrarea as­tăzi? Dacă vreţi să ascultaţi, sau dacă aţi uitat Evan­ghelia, aduceţi-vă aminte. Nouă ne istoriseşte evanghe­lis­tul Matei aşa: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost, că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a se împreuna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18). Dar de ce a trebuit logodnic la fecioară? De ce a trebuit logodnic la acea Preasfântă şi Preacurată care a născut de la Duhul Sfânt? Ce cuvânt – întreabă ereticii – este acesta, sau, de ce a trebuit să se mai logodească cu bărbat Maica Domnului, dacă a fost cămara Duhului Sfânt, plină de toate darurile Duhului Sfânt? Pentru două pricini a fost de trebuinţă logodnicul, cum arată Dumnezeieştii Părinţi. Una pentru că trebuia să fie minţit satana, căci cu şapte sute de ani înainte de venirea Domnului, proorocul Isaia, Evanghelistul Vechiu­lui Testament, a spus la cap. VII cu 13: „Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil, ce se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”. Satana a înţeles prin gura acestui prooroc că o Fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu şi din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe faţa pământului, să afle, care din ele va naşte fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Dar s-a înşelat, că nu poa­te el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu. Că zi­ce dreptul Iov: „El (Dumnezeu) destramă planurile celor vi­cleni... El prinde pe înţelepţi în isteţimea lor şi sfaturile ce­lor înşelători ies prost” (Iov 5, 12-13). Nu putea cel vi­clean să întârzie taina mântuirii şi planul lui Dumnezeu de a mântui lumea. De aceea Dumnezeu şi-a arătat înţelep­ciunea şi prudenţa când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea şi însuşi satana că această Fe­cioa­ră este chiar logodită cu bărbat, ca toate femeile şi el să nu ştie taina că este fecioară şi anume Fecioara cea din veci aşteptată şi aleasă să nască pe Mesia.

Aceasta a fost pricina întâia pentru care a avut logodnic. Iar a doua a fost şi mai tainică. Sfântul Grigore Teologul şi Marele Vasile spun că s-a dat logodnic Fecioa­rei ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mân­tuirii, să nu intre în luptă cu Hristos în taina mân­tu­i­rii neamului omenesc (Marele Vasile, „Tâlcuire la Psalmul 44” şi Sfântul Grigore Teologul, „Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Hristos trebuia să pătimească, să fie schingiuit, să fie răstignit, să fie omorât. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pe­depsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese stră­puns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fără­de­legile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noas­tră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (53, 4-5).

Iată de ce trebuia să pătimească El, conducătorul lu­mii, de la om. Şi dacă ar fi ştiut satana că fecioara a­ceasta are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă de­parte de El? Atunci satana n-avea să mai întărâte pe e­vrei, pe farisei, pe cărturari, n-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda, nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigonească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos şi să ne mân­tu­ie pe noi. Dar aşa, necunoscând satana taina, a în­ce­put să-L prigonească, socotind că-i un drept, socotind că-i un prooroc, chiar de după botez, de când Hristos a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în muntele Quarantania, cum spu­ne Dumnezeiasca Scriptură: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. Chiar atunci s-a dus să-L ispitească, dar nu ştia sigur cine es­te, că auzi ce-I spune: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 1-3). Iar altă dată, când duhul cel necurat a strigat către Mântuitorul din îndrăcitul tămăduit în ţinutul Gherghesenilor: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul Celui Prea Înalt?” (Luca 8, 28), a spus a­ceas­ta pentru că diavolul ştia Scriptura care zice: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi Fiii Celui Preaînalt toţi” (Psalmul 71, 6). Dar satana Îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor şi drep­ţilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), neştiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, Cel ce va prăda iadul şi va omorî moartea.

Dar cu câţi oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani, cu câţi patriarhi, cu câţi drepţi, cu câţi care au fă­cut minuni mari şi care au înviat şi din morţi? El ştia că trebuie să vină un prooroc, sau proorocul cel prezis de Moise, dar nu ştia că acela va veni în persoana lui Mesia. Iar dacă ar fi ştiut cu adevărat că-i Hristos, ar fi renunţat la lupta cu El. De ce? Ştia mai întâi că va fi biruit şi va ră­mâne de ruşine. Al doilea, ştia că dacă va lupta cu Dânsul, mai tare va întări taina mântuirii neamului ome­nesc, că Hristos a venit să sufere din dragoste pentru nea­mul o­me­nesc. Şi deci ca să se încaiere el la luptă cu Hristos, a pus Dumnezeu logodnicul, ca o acoperire. Căci dacă el ar fi ştiut că are în faţă pe Hristos, nu mai aducea nici o is­pi­tă lui Hristos. De ce? Ca nu cumva Hristos să păti­meas­că, fiindcă ştia că noi prin rănile Lui ne vom vinde­ca. Deci ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât şi bat­jocorit şi omorât, ca să nu se împlinească în felul a­ces­ta mântuirea lumii, care trebuie să vină prin cruce. Iată deci cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnicul lângă Preacurata Fecioara Maria.

Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Şi Iosif când a văzut că Maica Domnului are în pântece s-a în­tris­tat. El ştia că a luat această fecioară din mâna proo­ro­cu­lui Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată şi s-o pă­zească cu totul în învăţătura Sfintelor Scripturi şi când a vă­zut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gân­dul, cum cântă Biserica: „Spăimântatu-s-a Iosif” şi „Nu te mâhni, Iosife!”. S-a mâhnit, gândind cum se poate ca o fe­cioară de cincisprezece ani, Curată şi Preasfân­tă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, a hrănit-o Ar­hanghelul Ga­vriil 12 ani şi apoi i se încredinţase lui, ca unui bătrân şi vă­duv şi sfânt, să păzească acest odor, această cămară a tai­nelor, această floare a raiului şi a cerului, să fie acum grea? Cine a înşelat-o pe Maria, cine a greşit cu dânsa, cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt?

Acestea erau întrebările pe care şi le punea, mâh­nindu-se, bunul şi dreptul Iosif, după dreptate. Avea dreptate să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. „Mă tem – gândea el – că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce n-am păzit-o, iar pe dânsa, dacă o va afla poporul, o va ucide cu pietre. Da, mai bine am s-o las în taină şi să mă duc”. Căci zice Evanghelia: „Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevoind s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Şi cugetând el aces­tea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: „Io­si­fe, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca şi cum Dumnezeu În­suşi i-ar fi spus: „Nu te teme c-a înşelat-o cineva, nu te te­me că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins ci­ne­va să ţi-o fure, nu! Este Preasfântă, Preacurată, pen­tru dânsa am făcut cerul şi pământul şi am zidit toată făp­tura; ia-o, nu te teme!”.

Şi aşa, întărit de înger, Iosif a luat-o. Şi zice mai în­co­lo Scriptura: „Şi n-a cunoscut-o pe dânsa până când a năs­cut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus nu­me­le Iisus” (Matei 1, 25). De la acest cuvânt, „până când”, pornind neoprotestanţii de tot felul, nu voiesc să o laude şi să o cinstească pe Maica Domnului, ci zic: „Auzi ce zice Scriptura: «Şi n-a cunoscut-o pe ea până când...»”. Ca şi cum ar da a înţelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut. Dar nebuni sunt şi slabi la minte toţi aceia care cugetă asemenea cu dânşii! Să cerceteze Scriptura mai întâi şi să vadă ce înseamnă cuvântul „până când”! Şi atunci să vadă adevărul, care străluceşte mai mult decât soarele în Evanghelie şi-n toa­te Dumnezeieştile Scripturi.

Cuvântul „până când” înseamnă „veşnicie”, se spu­ne în „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin. Şi citind în scrierile Dumnezeieştilor Părinţi, vedem tâlcuit că atunci când auzim zicându-se: „Întoarce-Te, Doamne, până când şi Te umileşte (Te milostiveşte) spre robii Tăi” (Psalmii 89, 15), pe acest „până când” trebuie să-l înţelegem „veşnic”, „de-a pururea”, căci Dumnezeu nu Se întoarce numai până la o vreme, ci pururea Se întoarce către robii Săi care se roagă Lui. Sau când auzi în Psalmul 109: „Zis-a Domnul Dom­nului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”, să nu înţelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăşia şi pe diavolul şi pe cei potrivnici, nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăţi cu el peste toate veacurile, deoarece ştim bine – şi este scris – că „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 33).

Sau de soţia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că „n-a avut copii până în ziua morţii ei” (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit?! Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a în­gropat-o?! Prin urmare, cuvântul că fata lui Saul „n-a avut copii până în ziua morţii ei” a arătat veşnicia, că niciodată nu a mai născut.

Sau despre corabia lui Noe, ce zice? Şi nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe „până ce a secat apa de pe pământ” (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu; porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors. Deci cuvântul până când înseamnă veşnicie. Aşa şi despre Maica Domnului, când auzi că „n-a cunoscut-o pe ea până când...”, înseamnă că în vecii vecilor n-a cunoscut bărbat şi n-a cunoscut-o nimeni.

Ce spune Dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Şi a luat pe Maria, femeia sa şi a venit poruncă de la Ce­zarul August, când domnea în Siria Chirineu, să mear­gă fiecare să se înscrie. Unde? La cetatea sa. Şi a venit Iosif cu Maria în cetatea Vitleem. De ce a venit Iosif în Vitle­em? Vitleemul are patru nume în Dumnezeiasca Scrip­tură. Vitleemul se mai chema şi Efrata în vechime. Dar se mai chema şi Cetatea lui David, căci într-însa s-a născut şi s-a uns împărat marele strămoş al Mân­tui­to­ru­lui, du­pă trup. Dar s-a mai numit şi Casa Pâinii, de către prea fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut şi a prooro­cit că acolo avea să pogoare şi să se nască pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul Iisus Hristos.

Dar unde se află Vitleemul? În Palestina. El e o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim şi Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul şi unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine zis cu Sfânta Treime. Acolo este Vitleemul.

Dar de ce s-a născut Mântuitorul în Vitleem? Fiind­că Vitleemul era cetatea lui David şi aţi auzit mai sus ce i-a spus îngerul. Zice: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria femeia ta!”. Iosif se trăgea din neamul lui David şi din casa lui David, de acolo, din Betleem şi a venit după dreptate să se înscrie acolo de unde era şi el şi Maica Domnului.

Şi ce s-a întâmplat dacă a venit în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de naştere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo patru-cinci sute de ani de venirea lui Hristos în lume: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israel” (Matei 2, 6; Miheia 5, 1). Această proorocie au cunoscut-o şi arhiereii şi cărturarii când i-a întrebat Irod unde va să se nască Hristosul. Căci ei au răspuns: „În Vitleemul Iudeii”; şi i-au spus proorocia aceasta. Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, fiind grea, tocmai atunci a sosit vremea de naştere, împlinindu-se nouă luni. Şi să nu credeţi că Maica Domnului, cum hulesc unii, a născut pe subţioară, sau că a născut pe la spate. Nu, nu, nu! A născut ca toate femeile; ceea ce n-a fost firesc la Maica Domnului este că n-a avut dureri la naştere şi că naşterea nu i-a stricat fecioria, căci era o naştere proprie numai lui Dumnezeu. Dacă trece raza soa­relui acum prin geamul bisericii acesteia, se poate ve­dea apoi urma ei pe geam? Cine poate arăta pe unde a tre­cut şi cum a trecut? Aşa a trecut Hristos prin Maica Domnului, fără să lase urme, fără să strice cheile fe­cio­riei, dar L-a născut la plinirea vremii, adică la nouă luni.

Naşterea Maicii Domnului a fost atât după legile firii, căci a născut la nouă luni, cât şi mai presus de firea noastră, căci n-a avut dureri la naştere, n-a cunoscut dulceaţă de bărbat mai înainte, precum celelalte femei şi nici nu i-a stricat bărbatul fecioria. Fecioară a fost înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară a rămas după naştere.

Şi tocmai atunci sosind vremea să nască, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naşte o femeie tâ­nără. (...).

În acest timp, păstorii de turme, făcând strajă împrejurul turmelor lor, deodată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului s-a arătat împrejur, iar ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi! Căci iată, că vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; căci vi S-a născut vouă Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi vouă semn. Veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iară după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta” (Luca 2, 8-15). Şi ducându-se, au aflat pe Mântuitorul în iesle şi lângă El pe Preacurata, Preasfânta Fecioara Maria şi pe bătrânul Iosif. Şi îndată au venit şi magii care umblau după stea, căci steaua stătuse deasupra peşterii. Şi i-au adus Lui daruri: aur ca unui Împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort, pentru mântuirea neamului omenesc.

Iubiţi fraţi,

Poate şi frăţiile voastre şi noi am stat în una din nopţi afară, când cerul era înstelat şi stelele aşa de frumoase şi de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce aţi face dacă aţi vedea deodată că stelele şi cerul tot vin şi vin şi vin spre pământ şi se apropie? Şi se apropie din ce în ce mai tare, mai tare luminează şi de atâta orbire şi de frică, negreşit, mai că v-ar ieşi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi! Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi şi tot vine şi orbeşte lumea şi arde lumea cu razele sale şi miliarde de raze străpungând văzduhul şi arzând toate şi luminând toate! Câtă frică ar fi atunci şi cât cutremur să vezi stelele şi soarele venind spre pământ! Ei, dar nimica n-ar fi aceasta faţă de ce s-a întâmplat la Naşterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului şi al pământului, Cel ce a zidit soarele şi a pus lumina, razele şi căldura în el şi a pus lu­mi­nă­tori pe tăria cerului, Acela a venit! Câtă spaimă, cât cu­tre­mur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi, gândind că Cel ce a făcut toate din nimic a venit până la firea noas­tră. Şi n-a voit să vină să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă şi într-o peşteră.

Dar de ce s-a născut într-o peşteră? De ce? Pentru că ea e simbolul întunericului. El a venit să aducă lumi­nă şi în temniţa iadului şi în lumea care era într-o noap­te, că zice marele apostol Pavel: „întunericul veacu­lui a­ces­tuia”. Veacul de acum şi mai ales cel până la Hristos, era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stă­tea în în­tunericul slujirii de idoli şi al păcatului. Şi s-a născut Hristos noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumina, să risipească întu­ne­ri­cul. De unde? De la peşterile de care a spus Isaia. Căci zice: „Peşterile lor – vorbeşte de peşterile iadu­lui – în veci cu întuneric sunt făcute”. Şi a venit să risipească întu­ne­ri­cul şi peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului.

Dar de ce s-a născut Iisus Hristos la miezul nopţii? Tot pentru aceasta: „Şi iată, Mirele vine la miezul nopţii”. Aşa va fi şi judecata, tot la miezul nopţii. A venit Hristos să lumineze peşterile întunericului veacului aceluia de atâ­tea mii de ani întunecat, pentru că El era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El era Lumina lumii şi de la început a venit să lu­mi­ne­ze întunericul şi să strălucească în toate părţile cu ra­zele soarelui Dumnezeirii Sale.

Dar ştiţi în care zi a săptămânii s-a născut? Poate vă întreabă cineva: „Ştiţi în ce zi s-a născut Hristos?”. Adu-ţi aminte din Scriptură ziua în care a plouat mană peste Israel. Când a fost ziua aceea? Ziua întâi a săp­tă­mâ­nii. Tot în ziua întâi a săptămânii a făcut Dumnezeu lu­mina. Căci a zis Dumnezeu în ziua întâi: „Să se facă lumină” (Facerea 1, 3). În ziua întâi s-a născut Hristos, du­mi­nica s-a botezat, cum arată Părinţii de la Soborul IV ecu­menic, duminica Sfinţii Apostoli făceau Sfânta Litur­ghie, sau în „ziua soarelui”, duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, prin pogorârea Sfântului Duh şi tot duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica a fost descoperit şi Apocalipsul, că Dumnezeiescul Evanghelist Ioan zice: „Am fost în duh în zi de duminică” (Apocalipsa 1, 10). Iată dar câte sunt legate de ziua duminicii.

Deci, de aceea a sfinţit Dumnezeu ziua duminicii şi cu Naşterea Sa şi cu pogorârea Duhului Sfânt, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumi­na.  Căci a zis Dumnezeu: „Să se facă lumină” şi s-a fă­cut lumină. Parcă ne-ar spune Mântuitorul: „Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci şi am venit acum să aduc lumina cea sfinţită şi duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul şi voi lumina peste tot omul care vine în lume cu lumina sfinţită; Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele şi lumina zilei şi Eu am venit acum ca lumină gândită, ca lumină duhov­ni­cească”. Iată pentru care pricină Hristos s-a născut du­mi­nica şi la miezul nopţii.

Iubiţi credincioşi,

Oare este vreo margine tainei a­ces­teia? Oare pot să înţeleagă îngerii şi oamenii taina în­tru­pării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei Lui în trup? Nu. Nici îngerii, nici Heruvimii, nici Serafimii; cum dar, vor putea să înţeleagă minţile raţionale de pe pă­mânt taina aceasta? Cum încape Dumnezeu Cel necir­cum­scris, necuprins în toate zidirile Sale, în pântecele Fe­cioa­rei şi să fie, în acelaşi timp, pe scaun cu Tatăl, la cârma a tot u­ni­versul? Taina iconomiei în trup rămâne pururea tai­nă, cum zice Marele Vasile: „Taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvântul covârşeşte cu minunea zidirea tuturor făpturilor celor văzute şi nevăzute” (Sfântul Vasile cel Mare, cap. 8 a celor „Despre Sfântul Duh”). Pe drept cuvânt s-au speriat îngerii, s-au speriat oamenii şi nimeni nu a putut înţelege cum Dumnezeu, prin fire Preaînalt fiind, S-a pogorât pâ­nă la noi şi S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat. Deci această minune a minunilor nu s-a lucrat de Dumnezeu după fire, ci mai presus de fire şi mai presus de minte.

Iar prin această pogorâre a Lui până la noi mai ma­re slavă a aflat. Cea mai mare slavă a Celui Preaînalt s-a arătat în pogorârea până la noi. Căci zice Dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului: „Slava Celui Preaînalt s-a ară­tat în pogorârea la cele de jos”. Pogorârea până la noi, mai mare cinste-I este, mai mare slavă. Mare I-a fost sla­va şi slavoslovia Lui în ceruri, că s-au spăimântat şi înge­rii şi Arhanghelii şi Heruvimii şi Serafimii, când L-au vă­zut pogorându-Se. Ziceau: „Iată, Dumnezeu S-a făcut om, Dumnezeu S-a pogorât până la om, Dumnezeu mănâncă şi Se îmbracă asemenea lor, Dumnezeu umblă şi Se în­tristează cu ei, Dumnezeu cere ajutor şi Se mâhneşte cu dânşii. Ce este aceasta? Nu cumva Şi-a ieşit din fire? Nu cumva Dumnezeu a slăbit? nu cumva aceasta este ceva ce poate să-I ia Lui ceva din slavă?”. Nu. A fost sfatul cel mai înainte de veci al Preasfintei Treimi ca El să vie pâ­nă la noi şi din această pogorâre mai mare slavă Şi-a făcut Dumnezeu şi în ceruri şi pe pământ.

Iubiţi credincioşi,

Vreau să vă mai spun un lucru. Câte ar fi de spus! Dar ce putem cuprinde într-o predică în cadrul Sfintei Liturghii despre Naşterea lui Dumnezeu Cuvântul şi despre venirea Lui la noi? Atâta numai să ştiţi, că mare dragoste şi nemărginită bunătate ne-a arătat Dumnezeu prin venirea Lui până la noi, ca să Se facă asemenea nouă.

N-aveam să putem înţelege în alt fel nici că El e Dumnezeu, nici că pe Dumnezeu Îl avem Tată, nici că este şi un Duh Sfânt, n-aveam să ştim tainele acestea ale creştinătăţii care sunt astăzi prealuminate, dacă nu ve­nea El în lume şi nu trimetea după aceea pe Duhul Său, ca să deschidă inimile noastre şi pe Sfinţii Săi Apostoli, ca să ne deschidă mintea, să înţelegem Scripturile şi să ră­mâ­nă până astăzi cuvântul Lui viu şi lucrător în inimile şi-n minţile celor binecredincioşi.

Aceasta s-o ştiţi când ajungeţi la Naşterea Mântui­to­rului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să daţi slavă mi­lostivirii şi bunătăţii celei negrăite a Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos şi Preacuratei şi Preasfintei Fecioa­re Maria, care a slujit la Naşterea Lui, că ne-a învrednicit pe toţi să mai ajungem încă o dată Naşterea Domnului şi să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina ve­nirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul. Amin!