Predică la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir - Pr. Ilie Cleopa

Dar, fraţii mei, cum v-am spus, Sfântul Dimitrie şi toţi sfinţii se roagă pentru noi. Însă de la o vreme, dacă nu ne îndreptăm viaţa noastră şi Dumnezeu şi sfinţii Lui ne părăsesc.

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

 

După cum aţi auzit astăzi, în sfânta biserică s-au ci­tit trei Evanghelii. Cea dintâi a fost a Duminicii a XXIII-a după Rusalii, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vin­decat un îndrăcit din ţinutul Gadarenilor şi Gher­ghe­se­nilor. Cea de a doua Evanghelie a fost cea a în­fri­co­şa­tu­lui cutremur care s-a întâmplat în ziua de 26 oc­tom­brie, în al 24-lea an al împărăţiei lui Leon. Iar Evanghelia a treia a fost a Sfântului şi Slăvitului Mare Mucenic Dimi­trie, izvorâtorul de mir şi marele făcător de minuni.

Dar nu putem cuprinde într-o predică tâlcuirea tu­tu­ror Evangheliilor de astăzi. Ci fiindcă o dată în an se prăznuieşte Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, vom vorbi ceva din viaţa acestui Mare Martir, ma­re Sfânt al Bisericii lui Hristos.

Sfântul Mare Mucenic Di­mi­trie, izvorâtorul de mir, s-a născut în cetatea Solunului, sau Tesalonic, din Grecia. Tatăl său a fost voievodul, co­man­dantul cetăţii Tesalonic; şi era creştin, dar ţinea în tai­nă dreapta credinţă, pentru marea prigoană care era a­tunci asupra credincioşilor creştini. El avea pe acest co­pil Dimitrie, pe care l-a crescut în dreapta credinţă cea a lui Iisus Hristos (vezi viaţa Sfântului Mare Mucenic Dimi­trie, 26 octombrie, în Vieţile Sfinţilor).

Şi avea în palatul său tatăl lui Dimitrie două icoane preafrumoase, ferecate în aur: icoana Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici, la care se duceau în taină şi se închinau, el şi soţia lui. Şi îl ducea şi pe copilul Dimitrie, din pruncie, să se închine Mântuitorului şi Maicii Dom­nului, în faţa acestor sfinte icoane, învăţându-l pe dânsul taina adevăratei credinţe în Hristos încă de la cea mai fragedă vârstă.

Dar când era sfântul Dimitrie în jurul vârstei de 20 de ani, a murit tatăl său, binecredinciosul voievod al Te­sa­lonicului. Şi auzind împăratul Maximilian că a murit şi că alt voievod aşa de vrednic ca dânsul nu se găseşte în păr­ţile răsăritului, a trimis oamenii săi de încredere, ca pe fiul voievodului Tesalonicului, pe Dimitrie, să-l cheme la dânsul.

Şi văzându-i împăratul înţelepciunea şi auzind des­pre vitejia lui în războaie, l-a făcut voievod în Solun, în lo­cul tatălui său. Apoi Sfântul Dimitrie a mers îndată în pa­tria sa, unde, în loc să prigonească şi să ucidă pe creştini, aşa cum îi poruncise Maximilian, a început îna­intea tuturor a mărturisi şi a învăţa dreapta credinţă, slă­vind numele Mântuitorului Hristos. Astfel, el s-a făcut so­lunenilor ca un alt Pavel, pe mulţi aducându-i la cu­noş­tinţa adevărului şi dezrădăcinând închinarea de idoli.

Dar împăratul acela păgân a avut tocmai în vremea aceea mare război împotriva sciţilor şi a sarmaţilor. Îm­părăţia sciţilor a fost în câmpia rusă, iar sarmaţii au trăit în Peninsula Scandinavă, unde-s Norvegia şi Suedia de as­tăzi, în ţinuturile nordice, fiind strămoşii germanilor.

Şi venind împăratul de la război biruitor, a voit să aducă jertfă spurcaţilor de zei făcuţi de mână de om: lui Apolo, lui Mornas, lui Zeus, lui Marte, zeiţei Afrodita sau Venera şi celorlalte.

Deci având el o mulţime de spurcaţi zei cărora le făceau praznice sângeroase şi necurate, sau mai bine zis diavoli, cum le zice Scriptura, că „idolii păgânilor sunt diavoli” (Psalmii 95, 5), a voit să le aducă jertfe de mulţumire că a biruit în război.

Şi atunci a venit cu mare fală în ce­ta­tea Tesalonicului, spre a le face mare prăznuire, şi a che­mat şi pe Dimitrie ca să aducă jertfă necuraţilor zei. Iar dumnezeiescul Dimitrie, văzând că acuma e vremea cea mai prielnică, cea mai bună de a mărturisi el ade­vă­ra­ta credinţă în faţa împăratului, s-a îmbărbătat, amin­tin­du-şi de cuvântul apostolului Pavel, care zice: „Cu ini­ma se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10,10).

Adică, nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci să mărturiseşti şi cu gura, ca să te poţi mântui. Această credinţă a Duhului Sfânt având-o în inima sa, când împăratul făcea praznic spurcaţilor zei şi le aducea jertfe acolo în Tesalonic, Dimitrie a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu glas mare şi prealuminat pe Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că El este Dumnezeu adevărat, Care a făcut cerul şi pă­mân­tul şi Care, pentru nemăsurata Sa milostivire, S-a po­go­rât până la trup şi S-a îmbrăcat în firea noastră, afară de păcat şi ne-a mântuit pe noi, suindu-ne iarăşi – nu în rai, ci în cer.

Când a văzut împăratul că Dimitrie a avut atâta în­drăzneală să mărturisească în faţa unei mari mulţimi că este creştin, a rămas cu totul buimăcit, că altele aş­tep­ta să audă de la Dimitrie.

Aştepta să audă cum îl laudă pe el, pentru că a biruit pe sarmaţi şi pe sciţi şi să aducă jertfă necuraţilor zei. Iar el, din contră, îl aude pe voie­vod că-L mărturiseşte pe Cel Răstignit, cu toate că îi po­run­cise – când l-a făcut antipat – să şteargă de pe faţa Tesalonicului şi din toată Grecia pe cei ce cred în Cel Răs­tig­nit, adică pe creştini.

Deci, auzind împăratul mărturisirea aşa de lumi­na­tă a lui Dimitrie, nemaiputând de furie, a trimis ostaşii săi, care l-au luat şi l-au băgat în temniţă, să-l ţină acolo spre judecată şi spre moarte, până va avea vremea să-l ju­dece.

Acest crunt împărat avea obiceiul acesta: când se în­torcea biruitor de la un război, făcea mari petreceri, ma­re teatru, mari desfrâuri, mari jocuri, sau mari nebu­nii, mai bine zis. Avea obiceiul rău de a se desfăta cu circuri, cu spectacole pline de răutăţi, ca să veselească pe cetăţenii oraşului şi pe cei de sub conducerea lui.

Şi printre alte distracţii, avea el şi un mare goliat din neamul vandalilor, pe care îl chema Lie. Şi îi făcea acestui preaspurcat împărat mare veselie să vadă cum acest Lie, fiind foarte voinic cu trupul şi iscusit la luptă, omoară pe cei mai slabi decât el.

Deci atunci, pe acest goliat, pe acest atlet al satanei, l-au pus pe un pod înalt, iar dedesubt au pus o mulţime de suliţe înfipte cu vârful în sus; şi se lu­au la luptă cei voinici şi cei slabi cu dânsul, din porun­ca împăratului. Mai cu seamă îi punea pe creştini la aceas­tă treabă, ca Lie acela, blestematul, tare cu trupul, să-i arun­ce de pe pod în vârful suliţelor, spre moartea care-i aş­tepta în acest chip.

Şi aşa preaspurcatul atlet Lie, vo­ind să satisfacă plăcerea împăratului şi să-l laude mul­ţi­mea spectatorilor care priveau această petrecere sân­ge­roa­să, acest măcel omenesc, foarte mulţi oameni a dobo­rât de pe pod şi i-a aruncat în vârful suliţelor, încât bieţii oa­meni şi bieţii creştini mureau cu amare chinuri.

În acest timp, Sfântul Dimitrie, fiind păzit în tem­ni­ţă din ordinul împăratului, un oarecare tânăr creştin, cu nu­mele Nestor, s-a aprins de râvna lui Dumnezeu Atot­ţii­to­rul şi nemaiputând să rabde spurcăciunile şi dis­trac­ţii­le blestemate ale acestui crud împărat, s-a dus la ma­rele mucenic Dimitrie în temniţă şi i-a spus: „Ro­bu­le al lui Dumnezeu, te rog, roagă-te pentru mine, că vreau să mă lupt cu Lie, că nu mai pot răbda să văd atâta sânge creş­tinesc care se varsă acum”.

Iar dumnezeiescul mu­ce­nic Dimitrie, fiind în lanţuri, a binecuvântat pe Nestor şi însemnându-l cu pecetea Prea Sfintei şi de viaţă făcă­toa­rei Cruci, i-a zis: „Du-te, frate, că şi pe Lie vei birui şi pen­tru Hristos vei mărturisi!”.

Tânărul Nestor, înarmat fiind cu rugăciunea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi cu semnul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, s-a dus la petrecerea aceea şi înaintea împăratului, a gene­ra­li­lor săi şi a toată lumea care era de faţă, a strigat: „Vreau să mă lupt cu Lie!”. Împăratul, văzându-l pe Nestor că es­te copil frumos şi înţelept, a început să-l momească: „Co­pile, nu te juca cu viaţa ta, că Lie acesta a dărâmat mii şi mii până acum, iar tu eşti un copil; fie-ţi milă de fru­mu­se­ţea şi de tinereţele tale!”.

Iar el, neascultând nimic din mo­melile împăratului şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi s-a repezit la goliatul Lie, l-a încleştat şi a început a se în­vârti întâi la dreapta şi apoi, cu rugăciunile Sfântului Ma­re Mucenic Dimitrie, l-a azvârlit în mijlocul suli­ţe­lor şi aco­lo a pierit blestematul acela, ucigaşul de oa­meni.

Dar împăratul a auzit pe Nestor, când se urca pe pod să lupte cu Lie, zicând aşa: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Şi înţelegând din aceste cuvinte că Sfântul Di­mi­trie l-a pus la cale pe tânărul Nestor şi l-a înarmat a­su­pra lui Lie, a hotărât uciderea acestui viteaz tânăr creş­tin, care a fost scos în afara cetăţii, unde i s-a tăiat capul.

Apoi, mâhnindu-se pentru moartea lui Lie mai mult de­cât dacă ar fi pierdut împărăţia, s-a hotărât  să-l omoa­re pe Sfântul Dimitrie, voievodul Tesalonicului, care acum era la temniţă grea, în lanţuri, păzit de ostaşi.

Şi a trimis ostaşi păgâni, cu suliţe ascuţite foarte, zicându-le: „Duce­ţi-vă în temniţa unde este Dimitrie legat, băgaţi suliţele în el şi-l străpungeţi; nu mai trebuie să trăiască, fiindcă nu numai că nu se fereşte a mărturisi pe Hristos, dar şi pe ceilalţi îi îndeamnă a crede în Hristos!”.

Şi au venit ostaşii în temniţă, cu sentinţa împăratului în mână şi le-au spus ce­lor ce îl păzeau: „Daţi-vă la o parte, că avem poruncă să-l omorâm!”. Şi auzind aceasta marele mucenic Dimitrie şi văzând că moartea îi va fi de suliţă, de bună voie a ri­di­cat mai întâi mâna dreaptă în sus, să-l străpungă mai în­tâi în coasta dreaptă şi să se asemene prin această ra­nă cu Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hris­tos, Care a fost împuns în coastă cu suliţa, pentru noi şi pen­tru a noastră mântuire. Şi aşa au străpuns ostaşii mai întâi coasta dreaptă a Sfântului Dimitrie, iar apoi l-au stră­puns peste tot cu suliţele până l-au omorât şi sângele lui a udat pământul şi a umplut temniţa cu şiroaie fierbinţi.

Dar, pe când îl străpungeau cu suliţele pe marele mucenic Dimitrie, era acolo de faţă şi un slujitor al Sfântului Dimitrie, anume Lupu, căruia Sfântul Dimitrie îi încredinţase mai din vreme testamentul cu toată averea lui – că ştia că va muri pentru Hristos – şi i-a spus s-o împartă la săraci.

Acest Lupu, după ce a văzut că a murit marele mucenic Dimitrie şi şi-a dat duhul său sfânt în mâinile lui Dumnezeu, fiind de faţă când îl străpungeau cu suliţele, a luat haina cu care Sfântul Dimitrie era în­velit şi inelul sfântului, pe care, muindu-le în sângele cel mucenicesc, a început a face cu ele minuni mari în tot Tesalonicul şi oriunde ajungea.

Toţi care se atingeau de giulgiul acela însângerat al Sfântului Dimitrie, pe care îl purta preafericitul Lupu, se vindecau de patimile şi de boalele lor şi ieşeau din ei du­hu­rile necurate.

Şi ajungând toate acestea până la ure­chi­le împăratului, a trimis acela ostaşi la preafericitul Lu­pu şi ducându-l undeva în afara cetăţii,  i-au tăiat ca­pul. Şi aşa sluga cea bună după păstorul şi stăpânul ei s-a dus.

Trecând o vreme după moartea Sfîntului Mare mucenic Di­mitrie, a Sfântului Nestor şi a Sfântului Lupu, s-a liniş­tit prigoana, care ţinu până prin anii 304-305, când veni la împărăţie marele Constantin, care a dat libertate cre­din­ţei creştine.

În vremea acestuia, acolo unde îngro­pa­se­ră pe Sfântul Dimitrie nişte creştini, care l-au luat din tem­niţă aşa, împuns cu suliţele, s-a făcut o bisericuţă, mai întâi din lemn – după puterea creştinilor de atunci – în­gro­pându-se în pământ, într-o ladă de lemn, trupul multpătimitor şi preafericit al Sfântului Mare Mucenic Di­mi­trie.

Dar – o, minunile Tale, Hristoase şi ale tale, Sfinte Ma­re Mucenic Dimitrie! – în bisericuţa aceea unde, dede­subt, sub Sfântul Altar, se odihneau moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, au început a se face minuni preaslăvite şi foarte mari. Se tămăduiau toţi surzii, toţi îndrăciţii, toţi le­proşii, toţi slăbănogii şi orice fel de boală a celor ce ve­neau cu credinţă adevărată şi tare în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în sluga Sa, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.

În vremea aceea, în părţile Iliricului, era un voie­vod, un boier mare cu numele Leonte, foarte bolnav şi pa­ra­lizat. Şi auzind că la Tesalonic, într-o bisericuţă mică de lemn, ar fi moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, ce fac minuni, s-a dus şi el cu mare greutate, cu căruţa şi cu mijloacele de transport ce se foloseau pe atunci; s-a dus, tocmai din părţile Iliricului, până la Tesalonic.

S-a dus la bisericuţa aceea şi când a ajuns şi a făcut rugă­ciuni în biserica de lemn, îndată s-a făcut sănătos, fără nici o urmă de boală. Iar el, văzând această preaslăvită minune, ca şi slugile care îl aduseseră, a zis: „Nu voi ple­ca de aici până ce nu voi face o biserică preafrumoasă Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, care m-a tămăduit”; căci era boierul foarte bogat şi ca mulţumire pentru tă­mă­duirea sa, a stricat biserica cea de lemn şi a început să zidească alta, preaminunată şi de piatră.

Şi când săpau şanţurile temeliei pentru noua biserică – o, mi­nunile tale, Sfinte Dimitrie! – au dat peste racla sfin­te­lor moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, pe care le-au găsit întregi, nestricate deloc, iar racla era plină de mir binemirositor şi aromat foarte.

Şi când au înce­put a unge bolnavi cu acest mir, toţi se tămăduiau. Şi s-a bucurat Leonte şi tot poporul din cetate, nu numai că au găsit racla sfântului cu moaştele, ci şi că pururea izvora mir. Oricât ar fi luat din raclă mir, ea se umplea din nou şi tămăduia mii şi zeci de mii de bolnavi din hotarele ace­lea şi de prin alte părţi, până departe.

Şi aşa acest boier, văzând acea preaslăvită minu­ne, a continuat lucrarea bisericii, a făcut o biserică de mar­mură şi de piatră preaminunată şi preafrumoasă, iar moaştele şi veşmintele sfântului, care erau într-o ra­clă de lemn, le-a pus într-o raclă de aur şi de pietre scum­pe.

Apoi, voind să se ducă în ţara sa, când să plece, a vrut să ia ceva din moaştele sfântului. Dar sfântul s-a arătat lui şi i-a zis: „Nimic să nu îndrăzneşti a lua; ia numai giulgiul muiat în sângele meu şi-ţi ajunge ţie!”. Şi aşa boierul Leonte, după ce a terminat biserica, a luat giul­giul sfântului şi a plecat în ţara sa.

Dar, trebuind el să treacă un râu spre a putea continua drumul spre pa­tria lui, când a fost să treacă apa, s-a stârnit o furtună ca­re a ridicat valuri primejdioase, încât nu îndrăznea, de teamă, nici o corabie să treacă pe malul celălalt. Şi ne­şti­ind boierul ce să facă: să se întoarcă înapoi sau să trea­că, numai ce aude un glas: „Racla cu giulgiul – căci îl pu­se­se într-o raclă de aur – ia-o în mâinile tale şi treci fără grijă!”. Şi a luat racla în mâini şi a trecut apa fără nici o pri­mejdie, că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie era acela ca­re i-a uşurat călătoria şi a făcut această minune pen­tru acel binecredincios creştin, ca să se întoarcă să­nă­tos acasă.

La câtăva vreme după aceasta, s-a întâmplat însă şi altceva: împăratul Justinian cel Mare terminase biserica cea preaslăvită şi preafrumoasă a Sfintei Sofia din Con­stan­tinopol (cea mai mare biserică a Ortodoxiei, în care în­cap până la patruzeci de mii de oameni), zidită în nu­me­le înţelepciunii lui Dumnezeu.

Şi ar fi voit împăratul Justinian să cinstească această mare biserică cu moaş­tele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiindcă cetatea Tesalonicului era tot sub stăpânirea lui, ca şi Constantinopolul. Deci voia să le aducă de acolo la Constantinopol.

Şi a trimis cu mare cinste episcopi şi oameni de încredere să aducă moaştele sfântului de la Tesalonic la Constantinopol. Dar n-a fost voia Sfântului Dimitrie să se mute de acolo.

De aceea, când au ajuns arhiereii, după ce au cerut voie epis­copului locului, după ce au făcut rugăciuni la Sfântul Dimitrie, au încercat să ia racla cu sfintele moaşte. Dar – o, minunile tale, sfinte Dimitrie! – au auzit un glas ca de tu­net: „Staţi, nu îndrăzniţi!”.

O dată cu glasul, au ieşit din ra­cla sfântului foc şi scântei. Şi au căzut cu faţa la pământ ca morţi şi n-au mai voit nici să gândească să ia moaştele sfântului. Numai atât au îndrăznit, să scoată puţină ţărână de la mormântul sfântului, pe care, luând-o cu ei, s-au dus la Constantinopol cu cutremur mare şi au spus împăratului că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie nu vrea să părăsească ce­tatea sa şi mormântul său de la Tesalonic.

După aceas­tă întâmplare, împăratul a fost mulţumit că nu i-a pier­dut Sfântul Dimitrie pe aceia care îndrăzneau să-i ia moaş­tele şi a zis: „Nu este voia Domnului; să lăsăm toate cum voieşte Bunul Dumnezeu şi preafericitul său muce­nic, Sfântul Dimitrie”.

S-a mai întâmplat tot pe vremea aceea o foamete mare în Tesalonic. Şi atunci singurele mijloace prin care puteau să-şi aducă acolo hrana ori apa erau corăbiile, ca pe vremea aceea, cu pânze, care foarte greu ajungeau din cauza vânturilor şi a furtunilor.

Mare foamete era în Tesalonic şi bietele femei şi copiii şi orfanii şi văduvele şi gospodarii plângeau la racla sfântului: „Sfinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu să trimită ploaie, că murim de foame!”. Iar Sfântul Dimitrie, în chip de ostaş călare pe cal, alerga prin toate porturile Mării Mediterane şi unde întâlnea o corabie cu grâu, întreba: „Unde vă duceţi?”. Ele mergeau în alte părţi şi atunci Sfântul Dimitrie le dădea bani de aur şi le plătea grâul, zicând: „Duceţi-vă în ceta­tea mea, că este lipsă!”.

Şi aşa a cumpărat multe tone de grâu şi le trimetea la Tesalonic. Şi acolo s-a făcut pe urmă mare belşug, că toţi se îndreptau către Tesalonic, oraşul şi cetatea sfântului şi n-a mai fost foamete până a dat Dumnezeu ploaie pe pământ.

Dar iată şi altă minune a Sfântului Mare Mu­ce­nic Dimitrie. În biserica sfântului din Tesalonic era un pa­raclisier care aprindea candelele, lumânările şi îngrijea de curăţenie. Şi acest paraclisier, cu numele Onisifor, în­dem­nat de satana, fura lumânările din biserica sfântului – pe care le aduceau binecredincioşii creştini – şi le vindea apoi la alţii.

Le lua înainte de a arde mult, sau chiar şi neaprinse, după cum le dădeau oamenii, le vindea şi făcea un fel de câştig al lui. Din ce? Din jertfa adusă lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie în biserică.

Altfel, viaţa o avea bună Onisifor; nu era om rău, dar i-a dat satana patima să fure lumânările de la racla şi din biserica sfântului. Iar Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, acest preablând al sfânt al lui Hristos, întâi s-a arătat lui Onisifor în vis şi i-a spus: „Onisifor, e ruşine şi păcat! Oamenii vin săracii aici de la sute şi mii de kilometri şi Dumnezeu ştie cum adună un ban ca să cumpere o lu­mâ­nărică şi să o pună aici şi tu o iei, o furi şi o vinzi. Să nu mai faci aşa, că e păcat!”.

Şi s-a trezit Onisifor din vis şi din mustrarea sfântului, s-a ruşinat şi o bucată de vreme a încetat să fure lumânări. Dar după o vreme a uitat certarea sfântului şi iar l-a îndemnat cel rău să fure.

Veniseră doi oameni şi aduseseră două lumânări mari şi frumoase, cum au obicei bunii creştini şi le-au dat lui, spu­nându-i: „Părinte Onisifor – că era călugăr – pune-le la sfântul, la racla Sfântului Dimitrie”. Şi ce i-a zis sata­na? „Ia-le acum, că sunt frumoase şi ai să iei bani buni pe ele!”.

Şi în loc să le pună la sfântul, se gândea cum să le dea altcuiva şi să le vândă. Dar – o, minunile tale, sfin­te Dimitrie! – când s-a dus lumea din biserică şi Onisifor era tocmai cu lumânările în mână, se auzi de la racla Sfântului Dimitrie un glas înfricoşat, spunându-i: „Dar mare tâlhar te-ai mai făcut, omule!”.

Şi îndată după aceas­tă certare, acela a căzut ca mort la pământ şi a stat amorţit acolo şi venind preoţii bisericii, abia l-au ridicat, mai mult mort decât viu. Şi după ce s-a trezit, i-au făcut Maslu de mai multe ori, că-i era gura încleştată şi nu putea să spună ce i se întâmplase; şi după ce Dumnezeu şi Sfântul Dimitrie s-au milostivit de el, cu glas tremurat a mărturisit de faţă cu toţi păcatul său, spunând: „Cel ce m-a certat şi m-a făcut aproape mort este Sfântul Dimi­trie, pentru că eu furam lumânările de pe racla lui şi din biserică şi le vindeam”.

Şi după ce a mărturisit păcatul şi s-a rugat toată biserica pentru el, împreună cu preoţii bisericii, l-a iertat Sfântul Dimitrie; dar de atunci s-a cu­minţit şi toată viaţa lui a plâns păcatul său.

În Tesalonic s-a mai întâmplat însă şi o altă minu­ne mare. Au venit barbarii să lovească Tesalonicul. Şi era înconjurată cetatea Tesalonicului din toate părţile şi po­porul plângea la Sfântul Dimitrie şi făcea privegheri şi sluj­be.

Şi după ce se termina slujba de seară, pleca fie­care acasă la el. Iar un om foarte credincios, cu numele Ilustrie, după ce a plecat poporul de la vecernie, a rămas în biserică să se roage, căci fiind îmbunătăţit şi evlavios, se mai ruga şi singur, după ce plecau ceilalţi creştini.

Şi acesta rugându-se în biserică, nefiind nimeni, deodată a văzut că au intrat înăuntru doi tineri foarte frumoşi şi au venit la mormântul Sfântului Dimitrie. Şi de acolo a ieşit alt tânăr frumos şi a întrebat pe cei doi tineri care ve­ni­se­ră şi care erau doi îngeri: „De ce aţi venit, fraţilor, aici?”. Şi au zis cei doi care veniseră: „Ne-a trimis Stă­pâ­nul, Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să-i poruncim Sfân­tu­lui Dimitrie să plece de aici, să părăsească cetatea aceasta, pentru păcatele lumii care nu se pocăieşte. Deci spu­ne-i lui Dimitrie că aceasta este pricina venirii noastre aici”.

Iar tânărul acela care ieşise din mormânt – alt sfânt înger, care păzea mormântul – s-a dus şi Ilustrie l-a auzit vorbind în mormântul Sfântului Dimitrie. Şi deo­dată a ieşit din mormânt un ostaş îmbrăcat ca fulgerul, foarte frumos şi la chip ca soarele: era Sfântul Dimitrie.

Şi a întrebat pe cei doi tineri care au intrat în biserică: „De ce aţi venit, fraţilor, aici?”. Iară aceia au zis: „Frate Dimitrie, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a trimis aici pentru a-ţi porunci prin noi să părăseşti cetatea Tesalonicului şi să te duci din locul acesta, pentru păcatele lumii, ce s-au în­mulţit foarte”.

Iar Sfântul Dimitrie, când a auzit, a în­ceput a plânge, zicând: „Fraţilor, duceţi-vă înapoi şi spu­neţi Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos că aşa a zis robul Său Dimitrie, care şi-a vărsat sân­gele pentru dreptatea Sa: «Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule al îndurărilor şi a toată mân­gâ­ie­rea, ştiu că poporul Te-a supărat, ştiu că păcatele oame­ni­lor din ora­şul acesta sunt mari, dar adu-Ţi aminte, Doam­ne, că Tu i-ai răscumpărat cu prea scump Sângele Tău. Şi Te rog, Doamne, nu-i părăsi şi nu lepăda rugăciu­nea mea; nu da cetatea aceasta creştinească păgânilor ace­lora care nu Te cunosc pe Tine şi nu slăvesc Prea Sfânt numele Tău»”.

Şi aceasta zicând Sfântul Dimitrie, cei doi îngeri l-au sărutat şi au plecat, zicând: „Bine, frate Dimitrie, ne du­cem să spunem cele ce ai zis Dumnezeului şi Mântui­to­ru­lui nostru Iisus Hristos, Care ne-a trimis aici”.

Iar Sfân­tul Dimitrie ca fulgerul, ca o rază de soare a intrat în mor­mânt şi după el tânărul, celălalt înger, care păzea mor­mântul. Şi cei doi s-au dus, iar credinciosul Ilustrie, care stătea încremenit în biserică de această vedenie, văzând cât de tare ţine Sfântul Dimitrie la cetatea şi la ţa­ra lui, a început a plânge şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfân­tul Dimitrie să se roage mereu să scape Dumnezeu ce­ta­tea şi poporul din mâinile păgânilor.

Şi aşa, cu puterea lui Dumnezeu, oştile barbare s-au îndepărtat îndată de acolo şi cetatea a rămas nevătămată, iar prin această des­coperire care s-a făcut prin Ilustrie, s-a arătat cât de mult ţinea Sfântul Dimitrie la cetatea sa.

S-a mai întâmplat însă şi un război. Căci au venit din nou barbarii să ocupe Salonicul şi alte cetăţi creştine. Şi au prădat atunci – prin îngăduinţa lui Dumnezeu – împrejurimile Tesalonicului, robind mulţi creştini, între care şi două fecioare preafrumoase la chip şi bune creş­ti­ne şi i-au dus în ţara lor.

Şi fiindcă fecioarele acelea erau foar­te frumoase la chip şi foarte înţelepte, s-au gândit să le dea voievodului lor, ca să-i facă prin aceasta o bu­curie. Şi dându-le voievodului, acesta le-a întrebat: „Voi sunteţi creştine?”. „Da”. „Ce meserie ştiţi voi?”. Iar ele au zis: „Noi ştim să coasem la gherghef tot felul de pomi şi de flori şi de animale şi de închipuiri, că meseria noas­tră a fost cu­sătura artistică”.

Iar păgânul acela, voie­vo­dul, auzind că sunt creştine, s-a aprins de mânie şi nu ştia cum să le cau­te pricină să le omoare, să le ia capul. Şi le-a spus în­tr-o zi: „Eu am auzit că în ţara voastră este un Dumnezeu cu numele Dimitrie”. Dar ele au zis: „Nu e Dumnezeu acela, ci e sluga lui Hristos, e sluga lui Dumnezeu, Sfân­tul Mare Mucenic Dimitrie”. „Ei – a zis voievodul –, fiind­că voi aţi zis că ştiţi să coaseţi pe pânză fel de fel de chi­puri, eu vreau să-mi coaseţi voi pe o pânză subţire chipul acelui Dumnezeu, Dimitrie al vostru, care ziceţi că vă pă­zeşte pe voi. Şi să mi-l coaseţi întocmai cum era pe icoa­na voastră, iar de nu, vă iau capul!”.

Ele întâi au zis că nu pot, că nu ştiu, temându-se să nu se mânie Sfântul Dimitrie, căci au înţeles că nu pentru ca să-l cinstească, ci ca să-l batjocorească voia chipul sfântului păgânul acela voievod al barbarilor. Dar când le-a spus: „Până mâine dimineaţă, dacă nu vă hotărâţi, capetele vă cad jos!”, bietele fete s-au sfătuit una cu alta şi au început a plânge: „Ce-i de făcut? Dacă am coase pe mahramă chipul sfântului, spurcatul acesta voievod o să-l batjocorească; dacă nu-l vom coase, ne va omorî, cum am auzit că la ei nu-i mare lucru a omorî două-trei femei”.

Drept care s-au sfătuit împreună aşa: „Hai să ne rugăm Sfântului Dimitrie să ne ierte, căci el ştie că de frică trebuie să coasem”. Şi avea una din ele la dânsa icoana Sfântului Dimitrie, pe care o luase la sine când fuseseră robite şi amândouă tinerele au pus înainte icoana sfântului şi toată noaptea s-au rugat cu lacrimi, zicând aşa: „Sfinte Slăvite Mare Mucenic Dimitrie, să nu te superi pe noi, că noi ne apucăm mâine să coasem chi­pul tău pe o mahramă albă, frumoasă...  . Tu ştii, sfinte, că spurcatul acela de voievod n-o cere ca să te cinstească, ci ca să-ţi batjocorească chipul tău. Dar noi, temându-ne de moarte şi neavând credinţă tare, am ales să coasem chi­pul tău, deci nu te supăra pe noi”.

Şi s-au rugat cu la­crimi toată noaptea, iar a doua zi au căutat aţă potrivită şi ace şi pânză curată, subţire şi au început să coasă cu mul­tă măiestrie chipul Sfântului Mare Mucenic Dimi­trie, izvorâtorul de mir.

Şi când l-au terminat, a ieşit de o frumuseţe rară şi cugetau în inimile lor: „Vai de noi, păcătoasele, am fă­cut aşa de frumos chipul sfântului cusut pe mahramă şi-l va batjocori voievodul acesta spurcat, care se închină la soare şi la stele şi la idoli!”.

Şi au pus chipul acela al sfân­tu­lui de pe mahramă înaintea lor şi se plecau ca mai îna­in­te la icoana sfântului, rugându-se cu lacrimi: „Sfinte Di­mitrie, să nu ne pedepseşti pe noi, păcătoasele, că am fă­cut chipul tău aşa de frumos. Tu ştii că am făcut de fri­că, de nevoie şi nu de voie, ca să scăpăm cu viaţă aici, în ţa­ră străină şi barbară”.

Şi rugându-se ele până noaptea târziu, înfricoşate fiind amândouă de soarta acelei icoane, că va intra în mâna unui spurcat voievod ca s-o batjoco­rească, foarte mâhnite, foarte trudite, foarte necăjite, au adormit amândouă cu capul pe mahrama cusută de mâ­na lor. Dar – o, minunile tale, Sfinte Mare Mucenice Dimi­trie! – după ce au adormit, precum oarecând îngerul Dom­nului a luat pe proorocul Avacum din Iudeea şi l-a dus în groapa cu lei la Daniil, cu scafa cu zeamă şi cu pâi­nea, ca să hrănească pe cel ce zăcea în mijlocul leilor, aşa au fost răpite şi ele acum. Le-a răpit Sfântul Mare Mu­ce­nic Dimitrie cu totul, cu acea icoană de care erau re­ze­mate capetele lor. Şi ştiţi unde s-au trezit? În biserica din Tesalonic, tocmai la hramul sfântului, la privegherea cea de toată noaptea dinspre ziua de astăzi, 26 octombrie!

Şi a fost în timpul nopţii răpirea aceasta, iar ele, când s-au trezit în biserică, au văzut lumânări şi au auzit cântări bisericeşti şi popor foarte mult. Şi deodată toată lu­mea s-a speriat, văzând două fecioare cu acea ma­hra­mă preaminunată strălucind în mijlocul bisericii.

Erau ui­mite şi ele şi poporul, care se întreba: „De unde vin aces­tea şi un­de au aflat această preaminunată icoană cusută a sfân­tu­lui?”. Iar ele, văzându-se aici şi ştiind că din locul ro­biei lor, din Persia, până în ţara lor de baştină, erau atâ­tea mii de kilometri şi că ele doar într-o clipită de ochi au ajuns în bi­serica Sfân­tului Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic, au început a striga cu glas mare şi au dat slavă lui Dumnezeu, Mân­tui­torul nostru. Şi au lăudat pe Sfântul Ma­re Mucenic Dimi­trie, mulţumindu-i cu lacrimi de bucurie.

Şi s-a adunat toată lumea şi lua aminte la cele ce spu­neau ele; iar ele au început a spune la toată lumea: „Iu­biţi fraţi creştini, noi, cu câteva clipe în urmă, eram în Per­sia, roabe ale unui voievod păgân, care iată ce ne-a po­runcit nouă să facem”.

Şi au spus toată istoria, cum a tre­buit să coasă acea icoană, fără voia lor, spre a fi bat­jo­co­rită, cum s-au rugat cu lacrimi Sfântului Dimitrie să le ier­te şi cum le-a răpit de acolo şi acuma se văd în bise­ri­că tocmai în ţara lor.

Şi această minune preaslăvită a lăudat-o tot po­po­rul şi au adus toţi slujbă de mulţumire marelui mucenic Dimitrie, strigând toţi cu mare glas: „Doamne, miluieş­te-ne!”. Şi acea mahramă preaminunată, pe care a salvat-o marele mucenic Dimitrie împreună cu acele două fecioa­re, până astăzi se păstrează în tezaurul acelei biserici din Tesalonic.

Dar, fraţii mei, cum v-am spus, Sfântul Dimitrie şi toţi sfinţii se roagă pentru noi. Însă de la o vreme, dacă nu ne îndreptăm viaţa noastră şi Dumnezeu şi sfinţii Lui ne părăsesc.

Aşa s-a întâmplat şi atunci, pentru că, după o vreme, poporul de acolo a uitat minunile lui Dumnezeu şi ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, iar preoţii, care se aflau în biserica sfântului, vindeau cu bani mirul, care izvora din racla sa ca un izvor de folos şi încă cu bani grei.

Cine voia să aibă un gram de mir de la Sfântul Di­mi­trie, apoi acela trebuia să dea bani mulţi. Şi s-a mâniat Sfântul Dimi­trie pentru aceasta, pentru că el nu izvora mirul cu bani, ci gratuit, iar ei îl vindeau cu bani grei la cei mai săraci oa­meni şi la văduve. Şi atunci s-a supărat Sfântul Mare Mu­cenic Dimitrie al Tesalonicului şi s-a hotărât să plece de acolo, după porunca lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, pen­tru care el  şi-a vărsat sângele.

Dar înainte de a pleca Sfântul Dimitrie din Tesa­lo­nic, s-au mai întâmplat şi alte minuni înainte de căderea Ţarigradului, înainte de a veni Mahomed al II-lea Cu­ce­ri­to­rul să cucerească Constantinopolul, la anul 1453.

S-au întâmplat multe minuni, iar pe urmă au plecat nu numai moaştele Sfântului Dimitrie, ci şi alte sfinte moaşte, ca semn că Dumnezeu a părăsit pe greci pentru o vreme, pen­tru păcatele lor.

Şi iată cum s-a întâmplat acea ple­care. Nişte oameni binecredincioşi mergeau la hram la bi­se­rica Sfântului Dimitrie, în ajun de 26 octombrie. Mer­geau zece oameni spre Tesalonic, pe o vreme frumoasă, că acolo e mai cald ca la noi, fiind mai la sud şi au ajuns la o răspântie de drumuri, pe un câmp unde se întretăia dru­mul care venea de la apus către răsărit cu cel de la mia­zănoapte către miazăzi şi care mergea drept la Te­sa­lo­nic.

Şi pentru că înnoptase, aceşti oameni, care aveau şi ei ceva în traistă, ca la hram: mâncare, haine de schimb, ceva jertfă de dat la biserica sfântului, fiind obosiţi de cale, s-au culcat să se odihnească acolo, pe câmp, la acea răscruce de drumuri.

Dar – o, minune! – ce s-a întâmplat? După ce cei­lalţi au adormit, unul din ei s-a trezit şi – ce să vezi? Vede că vine dinspre Tesalonic un ostaş luminat, foarte frumos îmbrăcat şi călare pe un cal şi strălucea o aureolă în ju­rul capului său, ca soarele.

Venea călare dinspre Tesa­lo­nic, iar dinspre oraşul Larisa venea un arhiereu nespus de frumos îmbrăcat, cu toată podoaba arhieriei. Şi când i-a văzut că vin, acela i-a ghiontit în coaste pe ceilalţi to­va­răşi: „Măi, sculaţi-vă! Ia uite ce se vede: de aicea vine un arhiereu şi de acolo vine un ostaş”.

Şi aceia, când s-au trezit din somn, au încremenit, căci cei doi veneau cu lumină mare, deşi era o noapte întunecoasă. Şi când au ajuns la răscrucea drumurilor, arhiereul a întrebat pe os­taş: „De unde vii, ostaş al lui Dumnezeu, Dimitrie?”. Iar sfântul, care era călare pe cal, a început a zice: „Vin de la Tesalonic, că pentru păcatele poporului mi-a poruncit Dumnezeul şi Mântuitorul meu să plec de acolo, că nu mai poate suferi păcatele lor; şi iată, plec”. „Dar unde pleci?”. „Unde mă va duce Domnul, dar la Tesalonic nu mai pot sta, că s-au înmulţit păcatele poporului”.

Şi atunci Sfântul Dimitrie a întrebat pe arhiereul acela care venea de la Larisa, alt oraş mare al Greciei: „Dar tu, arhi­e­reule al lui Dumnezeu, Ahilie – că aşa se numea, pen­tru că sfinţii Ahilie şi Visarion aveau amândoi sfintele lor moaş­te de arhierei în Larisa –, tu de unde vii?”. Şi a zis ar­hi­ereul: „Şi eu, Sfinte Dimitrie, aceeaşi am păţit ca tine; am păzit cetatea Larisa patru sute de ani, rugându-mă, că se aflau moaştele mele acolo, dar în noaptea aceasta a ve­nit îngerul Domnului şi mi-a spus că Stăpânul Hristos îmi porunceşte să plec din Larisa, fiindcă şi alte sfinte moaş­te în noaptea aceasta vor pleca, pentru că Dumnezeu vrea să dea pe greci în mâna turcilor, pentru păcatele lor. Şi noi trebuie să tăcem, să nu mai apărăm ţărişoara aceasta, pentru că a greşit lui Dumnezeu”.

Şi după ce au vorbit acestea, amândoi şi-au plecat capetele la pământ şi au plâns, apoi s-a sărutat Sfântul Dimitrie cu Sfântul Arhi­e­reu Ahilie şi luându-şi rămas bun unul de la altul, în­da­tă s-au făcut nevăzuţi.

Iar cei care mergeau la hram, când au văzut aceste lucruri petrecute în miezul nopţii, au încremenit, spunând unii către alţii: „Oare ce să fie a­ceas­ta?! Vai de noi, că ne pedepseşte Dumnezeu, pleacă sfin­ţii din ţara noastră! Oare aşa să fie, cum am auzit noi?”. Şi şi-au luat traistele şi n-au mai dormit, ci au por­nit noaptea, căci înţelegând că în curând negreşit va veni mânia lui Dumnezeu, nici n-au îndrăznit creştinii aceia să se ducă la Tesalonic.

Ci, s-au întors înapoi, povestind tu­turor acea ve­de­re şi minune. Şi netrecând nici o lună, atât Tesa­lo­ni­cul cât şi Larisa s-au luat de către turci. Iar mai apoi a venit Ma­homed al II-lea şi a luat şi Constan­ti­no­po­lul, căzând atâ­ţia creştini în război şi în robie. Şi a dat Dumnezeu o ţa­ră creştină ca roabă turcilor celor fără Dumnezeu. Pentru ce? Pentru păcatele ei.

Să tragem concluzii, fraţilor şi să luăm aminte! Şi noi suntem ţară creştină şi noi ne închinăm Stăpânului Hristos şi Prea Sfintei Treimi şi Maicii Domnului şi noi cinstim pe Sfântul Dimitrie şi avem atâtea moaşte sfinte dragi, întregi, în ţărişoara noastră, iar sfinţii, ale căror moaşte păzesc ţara, ne ajută cu sfintele lor rugăciuni.

Sfinţii aceştia pururea se roagă pentru ţărişoara noastră. Avem moaştele întregi ale Sfintei Paraschiva, ale Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ale Sfântului Grigorie Decapolitul de la Bistriţa, ale Sfân­tu­lui Dimitrie Basarabov, care mâine se prăznuieşte şi ca­re sunt la Bucureşti, la catedrala Patriarhiei.

Dacă v-aţi afla acum la Bucureşti, aţi vedea cum dealul Patriarhiei, de aseară de la ora 5 şi până poimâine seară, e plin de lu­me care merge, pe cinci-şase rânduri, să se închine la sfin­tele moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov, un cu­vios din Bulgaria, pe care îl avem noi adus de multă vre­me.

Se duc mii şi zeci de mii de oameni, iar sfintele moaşte sunt scoase afară şi stau acolo până la miezul nopţii. Le lasă puţin înlăuntru şi dimineaţa iarăşi le scoate şi stau până seara târziu. Două zile şi două nopţi poporul se închină. Şi-i o frumuseţe mare să vezi credinţa poporului nostru creştin şi român, astăzi şi mâine, în jurul sfintelor moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov.

Şi se duc oame­nii cinstind şi pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de as­tăzi şi pe Cuviosul Dimitrie de mâine.

Mai avem, fraţilor, pe Sfântul Calinic, marele făcător de minuni de la Cer­ni­ca; Sfânta Filofteia fecioara, muceniţa milosteniei de la Ar­geş; Sfântul Iosif cel Nou, la catedrala din Timişoara; a­vem şi alte sfinte moaşte în ţară.

Dar dacă sfinţii aceştia se roagă lui Dumnezeu pentru noi, trebuie ca şi noi pu­ru­rea să ne rugăm la dânşii, să-i cinstim cu fapte bune şi cu rugăciune, ca să se roage pentru noi, ca nu cumva şi noi să fim părăsiţi ca grecii de atunci şi să vină mânia Dom­nului peste noi.

Deci să stăm bine, să luăm aminte: suntem ţară creştină, care crede drept în Sfânta Treime, în Prea Cu­rata Fecioară Maria şi în toţi sfinţii.

Pururea să ne rugăm Maicii Domnului şi la toţi sfinţii să mijlocească la Mân­tui­torul mântuirea noastră, iertarea păcatelor şi viaţa de veci. Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie