Dacă te porţi mai blând cu un păcătos care are nevoie de mai multă asprime şi nu faci o tăietură adâncă în sufletul celui care are nevoie de o astfel de tăietură, atunci ai făcut tăietura, dar n-ai tăiat răul. Dimpotrivă, dacă tai fără cruţare răul, aşa cum trebuie, bolnavul, din pricina durerilor, de multe ori se deznădăjduieşte, aruncă dintr-o dată totul, şi doctoriile şi pansamentul, sfărâmă jugul, rupe bandajele şi se pierde.

Pot să-ţi dau multe pilde de oameni care au căzut în păcate şi mai mari, tocmai pentru că li s-a dat un canon pe măsura păcatelor lor. De aceea, canonul nu trebuie dat pe măsura păcatelor săvârşite, ci după starea sufletească a păcătosului, ca nu cumva, voind să coşi ce e rupt, să faci ruptura mai mare, ca nu cumva, căutând să ridici pe cel căzut, să-l faci să cadă şi mai jos.

Oamenii slabi sufleteşte, înclinaţi spre o viaţă uşuratică şi legaţi mult de plăcerile lumii, mândri încă şi de neamul lor şi de funcţiile lor înalte, dacă sunt întorşi de la păcatele lor cu vorbă bună şi încetul cu încetul, pot fi scăpaţi, dacă nu desăvârşit, cel puţin în parte, de păcatele ce le au; dar dacă li se dă dintr-o dată un canon, oricât de mic ar fi, nu pot fi îndreptaţi. Pentru că un suflet, când a fost silit să-şi piardă orice ruşine, cade în nesimţire; nu-l mai înduplecă nici cuvintele blajine, nici ameninţările si nu-l mai mişcă nici binefacerile lui Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Sophia, 2004, pp. 58-59)