În Noul Testament, credincioșii hirotoniți de Apostoli, iar mai apoi de episcopi, în treapta de presbiteri nu se mai numesc „jertfitori” sau „sacerdoți”, cum se numeau cei din Vechiul Testament, pentru că aceste nume erau prea legate de ideea de aducători de jertfe sângeroase de animale. Față de jertfele de animale, evreiești și păgânești, jertfa lui Hristos era în fond o jertfă duhovnicească, iar cei prin care se săvârșea vizibil această aducere trebuiau să se aducă și ei duhovnicește.

Pentru actualizarea Jertfei lui Hristos pentru diferitele comunități, singura prin care pot aduce și creștinii jertfă de laudă, sunt necesari preoții. Jertfa lui Hristos lucrează prin Sângele Lui Preacurat, plin de puterea Duhului, care umple și pe cei ce se împărtășesc de El de aceeași putere de aducere a lor lui Dumnezeu. Întrucât au în comun cu credincioșii aducerea lor duhovnicească din puterea Jertfei lui Hristos, slujitorii creștini nu mai sunt separați de credincioși în modul în care erau preoții din Legea Veche.

Toți creștinii sunt în acest sens o „preoție împărătească” (I Petru 2, 9). Dar jertfele lor trebuie să se alăture jertfei lui Hristos, căci numai prin Hristos ca jertfă pot intra și ei ca jertfă la Tatăl. Dar cineva, trebuind să reprezinte pe Hristos care Se aduce jertfă pentru toți, primește jertfele particulare ale credincioșilor în unitate cu Jertfa lui Hristos și în unitatea lor întreolaltă, ca să se realizeze jertfa Bisericii în Hristos. Preotul Noului Testament primește jertfele și rugăciunile tuturor și le unește cu Jertfa lui Hristos, pe care o aduce în numele tuturor și pentru toți. În preot se realizează unificarea tuturor, ca în chipul văzut al lui Hristos, Cel ce se aduce prin el jertfă în chip nevăzut.

Slujirile acestea ale preotului contribuie la întipărirea lui Hristos în ființa credincioșilor. Aceștia își realizează astfel și ei preoția lor generală cu ajutorul preoției slujitoare, nu numai ca aducători ai jertfelor lor personale, ci și ca împărați peste patimile lor și ca învățători în familie, sfințindu-se prin toate aceste slujiri pe ei înșiși și contribuind la slujirea lumii, dar fără să facă aceasta ca reprezentanți calificați ai Bisericii.

„Laicii nu au acces la săvârșirea mijloacelor harului, dar sfera lor este viața harului, penetrarea ei în lume.” Aceasta este „liturghia cosmosului” în lume, operând prin simpla prezență a „ființelor sfințite”, „a locașurilor Sfintei Treimi” (Paul Evdochimov), cum sunt numiți cei ce se vor mirui, în rugăciunea de sfințire a Mirului, săvârșită de episcopi.

Origen spune că „toți aceia care au fost imprimați de ungerea cu Sfântul Mir au devenit preoți... fiecare poartă în el însuși arderea cea de tot și el însuși aprinde focul pe altar..., ca să se consume fără sfârșit...; dacă lumea s-a răstignit mie și eu lumii, am oferit o jertfă lui Dumnezeu și mă fac preotul propriei mele jertfe”.

Credinciosul ca preot împărătesc, luând putere din jertfa adusă de preotul slujitor la Liturghie, „continuă acest act oficiind liturghia prin viața sa de toate zilele. Prezența lui în lume e ca o epicleză perpetuă. E o chemare a Duhului Sfânt peste el și peste ziua care începe, peste munca sa și rodurile pământului” (Paul Evdochimov). Mireanul sau membrul preoției generale e închinat slujirii neîntrerupte a lui Hristos în afara altarului, în lume, prin alte mijloace decât prin săvârșirea Tainelor, dar căutând să țină și el lumea în jurul lui Hristos, ca pe sine însuși.

(Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, pp. 106-109)