Preotul cu fustă și tocuri

Reflecții

Preotul cu fustă și tocuri

    • Preotul cu fustă și tocuri
      Foto: sweetlouise / pixabay.com

      Foto: sweetlouise / pixabay.com

Zi-mi, mă înțelegi ce-ți zic eu acum? Cum tu îl dai pe Hristos creștinilor, la Potir, eu i-am dat un suflet de Ioan, care n-o să mai alerge pe pajiște, și n-o să iubească nici o fată, și ochii lui nu vor vedea marea, și cerul, și nici lacrimă nu va simți vreodată, nu știu dacă mă înțelegi, mai ești? Mai ești? Și abia când mă dezechipez de botoșei, aplecată peste mine însămi ca peste jgheabul unei fântâni, abia atunci mă apucă tremuratul și-mi dau lacrimile peste mine înafară.

Din sala de nașteri se anunță iminența unui pericol pentru copil. Vocea medicului e rece, de robot spațial. Sunetul ei ușor metalic reverberează în casca telefonului, mesajul e scurt și redus la jargon, închid fără să salut, astea sunt fițe acum. Simt adrenalina degajată în sânge, inundându-mi mușchii, ochii mi se umflă, încep să respir sacadat și intru dintr-o dată în pielea omului care am fost pregătit pentru asta. Masca de pe figură, ochelarii și mănușile, combinezonul rece, și sub toate astea emoția, emoția, fir-ar, de care n-o să scap niciodată; și-aș vrea să mă gândesc la ceva frumos în timp ce degetele-mi aleargă pe fiolele cu substanțe; cât o avea copilul, ajunge la un kilogram? Fiecare gram/ corp contează, degetele-mi aleargă pe tastatură, calculând diluții și proporții, succesiuni de tratament, și când toate sunt pregătite se deschid ușile și năvălesc colegele de la naștere cu puiuțul în mână, și nici n-am timp să văd ce ochi sunt azi de serviciu, ochii albaștri ai Evei ori cei căprui și calzi ai Roxanei, n-am timp de asta, șapte sute de grame de trup omenesc îmi palpită în mână, nu în palme, părinte, nu în palme, ci într-una.

Monitoarele pâlpâie, am cord, înțelegi, dar slab... Nu înțelegi, hai să-ți zic, e când îi bate încă inima, am cord și trag de el, perfuziile se scurg ușor în trupul cât o cană de cafea, și nimeni nu strigă, nimeni nu se zbate, toți știu ce au de făcut ca niște cosmonauți în lumea stelelor, suntem niște soldați într-o tranșee a disperării, comenzile curg rece de la unul la altul și, mă auzi? Mă auzi? Deși nu ne vedem ochii, ne simțim una pe alta tremurând sub coaja asta subțire, căci oameni suntem și mame suntem, și cumva, în timp pierd cordul, gândul îmi scapă scurt la fata mea plecată-n lume, și-mi înghit și gândul și lacrima și mă apuc să fac masaj cardiac extern, în timp ce puiul din palme se stinge lin, ca un bătrân căruia I s-au terminat zilele, și simt cum speranța se topește lumânare în jurul meu, cineva șoptește că mama are doar 22 de ani și e primul lor copil, s-au căsătorit la starea civilă în pandemie, ca să îi întindă o umbrelă deasupra capului micului puiuț, și-n trupul lui abia palpită viața, stingându-se, stingându-se. Monitorul îmi spune tot mai rar că inima e inimă, e cât un bob de mazăre și vreau cu disperare să ajungă inimă mare în piept de bărbat, să urle viața-n el și să danseze dragostea în jurul lui, și-l pierd, îl pierd…și-atunci, părinte, că de-asta te-am sunat, atunci mă reped la chiuvetă și iau apă în mănușa aseptizată și-n timp ce buzele-mi rostesc „se botează robul lui Dumnezeu...” mintea-mi caută un nume, și de pe buze-mi curge simplu și firesc Ioan, „Se botează robul lui Dumnezeu Ioan, în numele Tatălui, și-al FIului, și-al Sfântului Duh, Amin!”, și poate sub efectul apei, poate al Duhului Sfânt, ce știu eu părinte, ce știu eu, micul Ioan mai zvâcnește o dată sau de două ori în palma mea, și-aud ochii colegei de dincolo de umăr, „Maria, a înviat după ce l-ai botezat!”, dar nu. Dar nu. Îmi pleacă din palmă direct în brațele lui Dumnezeu.

Zi-mi, mă înțelegi ce-ți zic eu acum? Cum tu îl dai pe Hristos creștinilor, la Potir, eu i-am dat un suflet de Ioan, care n-o să mai alerge pe pajiște, și n-o să iubească nici o fată, și ochii lui nu vor vedea marea, și cerul, și nici lacrimă nu va simți vreodată, nu știu dacă mă înțelegi, mai ești? Mai ești? Și abia când mă dezechipez de botoșei, aplecată peste mine însămi ca peste jgheabul unei fântâni, abia atunci mă apucă tremuratul și-mi dau lacrimile peste mine înafară. De ce nu zici nimic, mai ești? Mă auzi? Apoi tăcere, tăcere, nici una nu zicem nimic, privind în gol cerul cenușiu și ploios de dincolo de fereastră, și când ajung acasă și-mi sterg cu clor tocurile de la pantofi îmi ridic privirea pe calendar și văd că azi e Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, și plâng, părinte, plâng și pentru Ioan cel mic, și pentru mine, și pentru toată durerea lumii plâng. Știi, cumva, noi doi am fost colegi azi, de-aia te-am sunat, mai vorbim, da? Îmbrățișează-i pe toți ai tăi, da? Da?