Calităţile de care este trebuinţă pentru îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Îndumnezeirea este un dar dumnezeiesc. Nu este ceva la care să putem ajunge prin propriile mijloace. Fireşte, trebuie să vrem, să luptăm şi să ne pregătim ca să fim vrednici, capabili şi destul de receptivi pentru a primi şi păzi acest mare dar al lui Dumnezeu – întrucât Dumnezeu nu vrea să facă nimic pentru noi, fără libertatea noastră. 

Sfinţii Părinţi spun că doar în Biserică putem ajunge cu siguranţă la îndumnezeire. Cu toate acestea, îndumnezeirea este un dar dumnezeiesc. Nu este ceva la care să putem ajunge prin propriile mijloace. Fireşte, trebuie să vrem, să luptăm şi să ne pregătim ca să fim vrednici, capabili şi destul de receptivi pentru a primi şi păzi acest mare dar al lui Dumnezeu – întrucât Dumnezeu nu vrea să facă nimic pentru noi, fără libertatea noastră. Cu toate acestea, îndumnezeirea este un dar al lui Dumnezeu. De aceea, Sfinţii Părinţi spun, pe de o parte, că noi „suferim” îndumnezeirea şi că, pe de altă parte, Dumnezeu lucrează îndumnezeirea.

Deosebim, de asemenea, anumite calităţi necesare pe calea omului spre îndumnezeire:

Smerenia

După Sfinţii Părinţi, cea dintâi calitate necesară este smerenia. Fără smerenia binecuvântată, omul nu poate fi pus pe calea cea bună pentru îndumnezeirea nu poate primi dumnezeiescul har şi, astfel, să se unească cu Dumnezeu. Este de ajuns să se recunoască faptul că îndumnezeirea este scopul vieţii, că ea cere smerenia noastră – căci, fără smerenie, cum o să recunoaşteţi că scopul vieţii voastre este în afara voastră, că este în Dumnezeu?

Atâta vreme cât omul trăieşte în mod egocentric, antropocentric, în mod autonom, el se situează în centru şi ca scop al propriei sale vieţi. El crede că poate fi desăvârşit prin propriile lui eforturi; că poate fi definit prin propriile lui eforturi; că poate fi îndumnezeit prin propriile lui eforturi. Acesta este duhul civilizaţiei contemporane, al filosofiei contemporane, al politicii contemporane: să creeze o lume şi mai bună, şi mai dreaptă, însă să faci acestea autonom, prin sine însuşi; să creeze o lume care îl va avea pe om în centru, fără raportare la Dumnezeu; fără recunoaşterea faptului că Dumnezeu este Izvorul a tot binele. Este greşeala pe care a comis-o Adam crezând că, doar cu propriile puteri, va putea deveni Dumnezeu, s-ar putea desăvârşi. Greşeala lui Adam este cea a tuturor crezurile umaniste de-a lungul vremurilor, în care nu se consideră că tocmai comuniunea cu Dumnezeu este indispensabilă pentru realizarea omului.

Tot ce este ortodox este centrat într-un mod divino-uman; centrul său este Dumnezeu-Omul, Hristos. Tot ce nu este ortodox are acest numitor comun: centrul său este omul, fie că este în protestantism, în romano-catolicism, francmasonerie, milenarism, sau ateism. Pentru noi, centrul este Dumnezeu-Omul, Hristos. Aceasta înseamnă că este lesne pentru cineva să devină eretic, milenarist, francmason sau orice altceva, însă este anevoie să devină creştin-ortodox. Ca să deveniţi creştin-ortodox trebuie, mai înainte de toate, să acceptaţi faptul că centrul lumii nu sunteţi voi, ci Hristos.

Astfel, începutul căii spre îndumnezeire este smerenia, adică faptul că recunoaştem că scopul vieţii noastre este în afara noastră; că este cu Tatăl nostru, Creatorul nostru. Smerenia este necesară pentru a vedea că suntem bolnavi, intoleranţi, că suntem plini de slăbiciuni şi de patimi.

Pentru a persista pe această cale, cineva care porneşte pe calea îndumnezeirii trebuie să aibă smerenie constantă căci, dacă primeşte ideea că acţionează de minune doar folosindu-şi propriile forţe, atunci mândria pătrunde în el, pierde ce a câştigat şi trebuie să o ia de la început. Să se smerească, să-şi vadă neputinţa, boala omenească şi să înveţe să nu conteze pe sine. Pentru a se afla în permanenţă pe calea îndumnezeirii, el are nevoie să depindă de dumnezeiescul har.

În viaţa sfinţilor ne impresionează marea lor smerenie. În timp ce erau aproape de Dumnezeu, ei străluceau în dumnezeiasca lumină, erau făcători de minuni, izvorau mir şi, cu toate acestea, în acelaşi timp, credeau despre ei înşişi că sunt foarte modeşti, foarte departe de Dumnezeu, că sunt cei mai răi dintre oameni. Tocmai această smerenie făcea din ei dumnezei prin har.

Nevoinţa

Sfinţii Părinţi ne spun, de asemenea, că îndumnezeirea are trepte. Ea începe cu etapa cea mai uşoară şi progresează spre cea mai înaltă. Odată ce avem smerenia, pentru a deveni curăţiţi de patimi, ne începem nevoinţa punând în lucrare sfintele porunci ale lui Hristos, pornind lupta noastră zilnică întru Hristos prin pocăinţă şi cu multă răbdare. Sfinţii Părinţi spun că în poruncile Lui este ascuns Însuşi Dumnezeu. Când un creştin le păzeşte din iubire şi credinţă în Hristos, atunci se uneşte cu El.

După Sfinţii Părinţi, această primă etapă a îndumnezeirii este numită şi „praxis”. Acestea sunt sfaturi practice date la începutul căii îndumnezeirii.

Fireşte, nu este absolut deloc uşor, pentru că lupta de dezrădăcinare a patimilor din lăuntrul nostru e mare. E nevoie de mult efort, astfel că, treptat, pustia noastră lăuntrică este curăţită de spinii şi pietrele patimilor pentru a putea fi cultivată duhovniceşte şi pentru ca sămânţa Logosului dumnezeiesc să poată cădea şi să aducă roade. Pentru aceasta este trebuinţă de eforturi importante şi continue în ceea ce ne priveşte. De aceea, Domnul spune că „Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12). Mai mult, Sfinţii Părinţi ne învaţă: „Dă sângele tău şi vei primi Duh”, adică nu puteţi primi Sfântul Duh dacă nu vă daţi sângele inimii în luptă pentru a vă curăţi de patimi, pentru a vă căi cu adevărat şi profund, în vederea dobândirii virtuţilor.

Toate virtuţile sunt aspecte ale unicei, marii virtuţi, virtutea iubirii. Când un creştin dobândeşte iubirea, el are toate virtuţile. Iubirea este cea care izgoneşte cauza principală a tuturor relelor şi a tuturor patimilor din sufletul omului. Această cauză, după Sfinţii Părinţi, este egoismul. Toate relele ne vin din egoism – care este o iubire bolnavă pentru sine. De aceea, Biserica noastră are nevoinţa. Fără nevoinţă nu există viaţă duhovnicească, luptă şi nicio sporire. Facem ascultare, postim, priveghem, facem metanii, stăm în picioare, toate acestea ca să putem fi curăţiţi de patimi. Dacă Biserica Ortodoxă încetează să fie nevoitoare, ea încetează să fie ortodoxă, căci încetează atunci să ajute oamenii să se lepede de patimi, pentru ca ei să devină dumnezei prin har.

Părinţii Bisericii au dezvoltat o mare şi adâncă învăţătură antropologică asupra psihismului şi patimilor omului. După ei, în psihism puteţi deosebi părţile inteligente şi pătimitoare. Pătimitorul, iarăşi, cuprinde părţile pătimaşe şi poftitoare. Partea inteligentă conţine facultăţile raţionamentului şi ale psihicului; gândurile şi puterile cognitive. Părţile pătimaşe sunt emoţiile pozitive şi negative, iubirea şi ura. Partea poftitoare conţine bunele doriri ale virtuţilor şi dorinţelor rele ale cărnii şi ale patimilor trupeşti. Numai dacă aceste trei părţi ale sufletului, partea inteligentă, pătimaşă şi cea poftitoare nu sunt curăţite, omul nu poate primi dumnezeiescul har în el însuşi şi nu poate fi îndumnezeit. Partea inteligentă este curăţită prin trezvia care este paza continuă a gândurilor, păstrând gândurile cele bune şi respingându-le pe cele rele. Partea pătimaşă, încă o dată, este curăţită prin iubire. În sfârşit, partea poftitoare este curăţită prin auto-control. Toate aceste părţi sunt totodată curăţite şi sfinţite prin rugăciune.

Sfintele Taine şi rugăciunea

Hristos Însuşi Îşi face sălaş în inima omului prin Sfintele Lui Taine: Sfântul Botez, mirungerea, Sfânta Spovedanie şi dumnezeiasca Euharistie. Creştinii ortodocşi care sunt în comuniune cu Hristos Îl au pe Dumnezeu şi harul Său în sânul lor, în inima lor, pentru că au fost botezaţi, mirunşi, s-au spovedit şi au primit Sfânta Împărtăşanie.

Patimile acoperă dumnezeiescul har aşa cum cenuşa îngroapă o scânteie. Datorită nevoinţei şi rugăciunii, inima este curăţită de patimi. Scânteia dumnezeiescului har este reînsufleţită, iar creştinul credincios simte prezenţa lui Hristos în inima lui, centrul existenţei lui.

Fiecare rugăciune a Bisericii contribuie la curăţirea inimii, însă rugăciunea numită Rugăciunea inimii, este deosebit de folositoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune care întotdeauna a fost rostită în Sfântul Munte are următorul folos: pentru că este într-o singură propoziţie, ea ne ajută să ne concentrăm mai uşor. Concentrându-ne, ne adâncim în inimă, după care veghem la a ne asigura că nu este ocupată de alte lucruri şi de alte idei, bune sau rele, ci că este ocupată doar cu Dumnezeu.

Practica acestei Rugăciuni a inimii care, cu harul lui Dumnezeu, poate la un moment dat deveni neîntreruptă, este o întreagă ştiinţă, o artă sacră pe care sfinţii de o credinţă cu noi o descriu în detaliu în scrierile lor sfinte şi într-o mare colecţie de texte patristice numită „Filocalia”.

Această rugăciune ajută şi bucură omul, iar când creştinul sporeşte în această rugăciune şi când, în acelaşi timp, viaţa lui urmează sfintele porunci ale lui Hristos şi ale Bisericii, atunci este vrednic să primească experierea dumnezeiescului har. El începe să guste din dulceaţa comuniunii cu Dumnezeu, să ştie prin experiere acel „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 34, 8). Pentru noi, ortodocşii, Dumnezeu nu este o idee, ceva ce noi gândim, despre care discutăm sau citim, ci o Persoană cu Care intrăm în comuniune personală de viaţă. Este Ceva ce noi trăim şi Cineva de la Care primim experiere.

Apoi, vedem ce mare, nespusă şi negrăită bucurie este să-L avem pe Hristos în noi şi să fim creştini ortodocşi.

În diferitele lor preocupări şi în toate ocupaţiile lor zilnice, El ajută creştinii care sunt în lume să găsească măcar câteva minute de tăcere ca să practice această rugăciune.

Desigur, când toate lucrările şi sarcinile sunt săvârşite cu smerenie şi iubire şi sunt îndreptate spre Dumnezeu, ele ne sfinţesc. Însă este trebuinţă şi de rugăciune.

Într-o odaie liniştită – poate după o lectură duhovnicească sau după ce am aprins o căndeluţă dinaintea unor icoane şi după ce am ars tămâie –, pe cât se poate, departe de zgomot şi de activitate şi după ce toate părerile şi gândurile au amuţit, ar trebui să-şi adâncească intelectul în inimă, spunând rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Câtă pace şi putere îşi ia psihismul din această dumnezeiască tăcere! Cât de mult îi întăreşte aceasta în timpul zilei, ca ei să poată rămâne liniştiţi, fără tensiune nervoasă şi nelinişte, ci avându-şi toate puterile adunate în armonie!

Anumite persoane în alte locuri caută liniştea sufletească folosind mijloace artificiale, care sunt înşelătoare şi demonice, aşa ca în religiile numite orientale. Ei încearcă să afle oarecare linişte folosind exerciţii exterioare, meditaţia etc., pentru a ajunge la un oarecare echilibru al sufletului şi al trupului. Lipsa a toate acestea este aceea că, vorbind deschis, chiar atunci când omul încearcă să uite diversele consideraţii ale lumii materiale, el nu are un dialog cu Dumnezeu, ci numai un monolog cu el însuşi – astfel că din nou se regăseşte în antropocentrism şi, în felul acesta, eşuează.

Citește și:

Îndumnezeirea, scop al vieţii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Întruparea lui Dumnezeu, cauză a îndumnezeirii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Contribuţia Maicii Domnului la îndumnezeirea omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Numai în Biserică putem afla calea îndumnezeirii – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Îndumnezeirea este posibilă datorită energiilor necreate ale lui Dumnezeu – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

De la același autor

Ultimele din categorie