În Ortodoxie, cea mai mică unitate a vieții bisericești este parohia sau enoria. Ceea ce astăzi se numește enorie, se exprimă în Noul Testament cu termenul „ekklesia”, fiindcă abia mai târziu s-a realizat fragmentarea unei Biserici locale sub conducerea unor prezbiteri. Enoria sau parohia este centrul spiritualității comunității, focarul credinței creștin ortodoxe și cel mai important, este mijlocul de comuniune cu Hristos prin intermediul păstorului, adică preotul. În cadrul parohiei și a cultului divin credincioșii participă la viața Bisericii, la viața în Hristos, sfințindu-se și unindu-se cu dumnezeirea, realizând astfel continuitatea existenței lui Hristos. 

Ce este Credința Ortodoxă? 

Când spui cuvântul „ortodox” gândul te duce imediat la ideea de Biserică și de creștin. Ce este însă Biserica? Biserica este „Trupul lui Hristos” (1 Corinteni 12). Hristos și Biserica sunt o unitate inseparabilă și indisolubilă, sunt, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, „un singur neam, al lui Dumnezeu și al oamenilor”.  

Dar ce înseamnă a fi creștin? În primul rând omul nu poate să se facă pe sine însuși creștin. Convertirea nu este ceea ce săvârșesc eu, ci ceea ce se săvârsește cu mine. În al doilea rând întrebarea „ce înseamnă a fi creștin” presupune și o meditație la ce anume suntem noi chemați de Hristos și ce încearcă El să ne transmită nouă. În teologie, răspunsul la întrebare poartă numele de soteriologie, adică învățătura despre mântuire. Așadar, Hristos ne cheamă și ne învăță cum putem dobândi mântuirea. În al treilea rând, încercarea de a răspunde la întrebarea „ce înseamnă a fi creștin” presupune și înțelegerea a ceea ce trebuie omul să facă și să îndeplinească pentru a putea primi darurile lui Hristos și să le promoveze duhovnicește pentru a nu le pierde. Aici se încadrează acele eforturi personale ale omului care fac posibilă însușirea de către el ale darurilor pe care Hristos le-a adus întregii omeniri. 

Aceste daruri ale lui Hristos se găsesc doar în Biserica Ortodoxă. Biserica este comunitatea celor care au auzit de Hristos, au înțeles chemarea Lui și au răspuns ei; este trupul tainic al Domnului, prelungirea în istorie a lui Hristos Cel mort și înviat. Abia acum acești membri se pot numi creștini pentru că ei au primit Credința Ortodoxă. 

Așadar, Credința Ortodoxă este în fond relația personală dintre Hristos și fiecare membru al Bisericii, trăită și promovată în cadrul Bisericii, prin Sfintele Taine la care participă credincioșii. Ea este drumul spre Hristos și călăuza spre mântuire. 

Cum trebuie trăită Credința Ortodoxă​? 

Credința Ortodoxă se găsește astăzi într-o lume în continuă schimbare și într-o societate secularizată. Chiar și în acestă stare, lumea are nevoie de iubirea lui Dumnezeu și de prezența Lui. Însă, câți dintre oameni înțeleg acest lucru, câți primesc chemarea lui Hristos și câți o trăiesc cu adevărat? 

În comunitatea creștină, problemele societății devin și problemele Bisericii în general, și ale parohiei, în special. Cel care se ocupă în acest caz de soluționarea problemelor este preotul paroh. Hotărârile luate de el se răsfrâng asupra vieții duhovnicești a comunității, dând naștere la evoluția sau involuția acesteia. Aici se poate raporta și trăirea credinței ortodoxe a membrilor comunității creștine. Cu cât preotul se ocupă mai intens și ia hotărârile cele mai bune pentru comunitate cu atât mai mult va evolua și credința; dar dacă preotul este nepăsător față de comunitate și de problemele ei, va duce la involuția acesteia, la ridicarea unui zid virtual între el și comunitate. 

Credința Ortodoxă trebuie trăită ,în primul rând, „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23-24), adică trebuie trăită prin primirea, lucrarea și cultivarea darurilor Duhului Sfânt și în conformitate cu viața și îndrumările lui Iisus Hristos. Această trăire diferă de la comunitate la comunitate, la unele trăirea fiind mai puternică, la altele mai slabă. 

Pentru o trăirea aprofundată a Ortodoxie este absolut necesară participarea (în duminici și sărbători) la Dumnezeiasca Euharistie, fiindcă astfel se realizează  existența noastră bisericească, frățietatea și unitatea mădularelor Bisericii. Unele comunități parohiale dezvoltă ample programe de promovare a credinței creștine în mijlocul comunității prin diferite activități în care sunt antrenați membrii parohiei. Implicarea preotului în viața comunității, prezența catehezelor adresate tinerilor și adulților, diferite programe cu caracter filantropic-social, și alte astfel de activități cresc dorința oamenilor de a se apropia de Biserică, găsind în ea un sprijin de încredere și o metodă de rezolvare atât a problemelor duhovnicești cât și a celor laice. 

Spuneam la început că trăim într-o lume secularizată și că omul este și el secularizat. Societatea modernă nu se mai raportează la Biserică, ajungându-se astfel ca religia să devină doar tolerată, ea nu mai joacă un rol important în viața socială, morală, culturală sau politică. Religia a devenit doar o activitate privată și nu una a comunității. Omul, membru al societății secularizate nu mai percepe existența lui Dumnezeu în lume și în viața sa personală, depărtându-se astfel de Biserică. El nu mai înțelege necesitatea rugăciunii, a vieții spirituale și a trăirii în Hristos. Există multe astfel de persoane, iar pentru unele dintre ele, singurul contact cu Hristos și Biserica a fost în momentul primirii botezului. Apoi ei și-au continuat viața ca și cum Hristos nu ar exista.  Chiar dacă l-ar accepta pe Hristos, pentru unii oameni El ar fi doar un principiu, un Creator al lumii care ulterior s-a retras. Cu un astfel de Dumenzeu ascuns și retras nu se poate dezvolata o relație personală de comuniune. 

Unii membri ai comunității parohiale sunt creștini doar cu numele. Credința lor este superficială, ei mulțumindu-se să fie numiți creștini și membri ai comunității, lăsând trăirea duhovnicească pe plan secund. Alții încearcă să crească duhovnicește doar prin puterea proprie, lipsindu-se de ajutorul și de învățătura Bisericii. Aceștia ajung să cadă într-o extremă negativă, dând crezare unor învățături greșite, fără fundament dogmatic, putând uneori să dea naștere unor erezii. Învățăturile acestea greșite sunt întărite și de unele scrieri a căror conținut este străin învățăturii ortodoxe. Existența literaturii apocrife în viața oamenilor, cinstirea lor de către aceștia și prezența superstițiilor și a unor tradiții slăbesc credința oamenilor în adevărul dogmatic al Bisericii și în învățătura lui Hristos. 

Adevărata trăire ortodoxă are loc în momentul în care membrii comunității sunt uniți în totalitate cu Hristos și cu Biserica, afirmând credința în Dumnezeu și participând la viața Bisericii. Cu cât trăirea este mai intensă, cu atât relația cu Hristos este mai personală.  Prin intesificarea vieții spirituale a comunității creștine se ajunge la închegarea nucleului ortodoxiei. De aceea este necesar ca fiecare om să aparțină unei comunități. Nu este suficient să ne rugăm doar acasă, în particular, chiar dacă și acestă rugăciune este foarte importantă. Dar, se poate pierde mântuirea din cauza individualismului spiritual și a respingerii Tainelor Bisericii. Nu este suficient a fi creștin doar în casa ta, ci a fi creștin în comunitate și în comuniune cu membrii parohiei. 

Cum trebuie apărată Credința Ortodoxă​? 

Adevăratele frumuseți ale Ortodoxiei nu au putut fi apreciate de toți oamenii. De-a lungul istoriei creștinismului se cunosc numeroase încercări de atac asupra Bisericii prin promovarea unor idei ce intrau în contradicție cu dogmele creștine sau prin încercarea de a limita puterea Bisericii prin influențe de natură politică sau administrativă.  

În zilele noastre Biserica încă se confruntă cu astfel de atacuri la adresa ei. Cei ce fac aceste lucruri nu își dau seama de fapt că Ortodoxia este o comoară pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă și de care ar trebui să ne bucurăm: „Avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi.” (II Corinteni 4,7).  O parte dintre cei care atacă Biserica și Credința Ortodoxă sunt membri ai comunității creștine. Fie că o fac în mod voit sau din neștiință, ei lezează trupul lui Hristos. Cei mai periculoși dar și mai activi în același timp sunt cei care nu au nici o legătură cu Biserica. Spuneam mai sus că sunt oameni care au intrat doar o singură dată în Biserică și atunci a fost când au primit Botezul. Aceștia s-au rupt totalmente de Biserică și încearcă prin metode diferite să-i rupă și pe alții. 

O altă categorie de luptători împotriva Ortodoxiei sunt cei care privesc și practică Ortodoxia cu superficialitate. Aceștia nu acordă importanța cuvenită Tainelor Bisericii, unele chiar sunt negate și socotite ca fiind nejustificate. Aceștia susțin că dreapta credință este doar o simplă formă de manifestare a necunoscutului. În încercarea lor de a cunoaște acest necunoscut ei nu apelează la Biserică în totalitate, ci își dau singuri răspunsuri. În plus, apelează la unele elemente tradiționale și la scrierile apocrife, cinstite cu mare fast în rândul celor care privesc Biserica superficial. Pe deasupra, ei nici nu se implică în viața comunității parohiale socotind că unele acțiuni întreprinse de aceștia sunt nefondate sau că parohul urmărește anumite scopuri. 

Unele persoane din rândul comunității cad într-o extremă care îi propulsează negativ pe scara trăirii autentice ortodoxe. Aceștia sunt cei care practică bigotismul exclusivist, adică privesc Credința Ortodoxă cu o rațiune îngustă și în încercarea lor de a o apăra de fapt o atacă prin comportamentul agresiv și prin ideile susținute de ei. Unii dintre ei nu își dau seama că sunt adepți ai acestui curent. Cei ce practică bigotismul urmează cu mare severitate toate preceptele rituale ale credinței ortodoxe, de aceea mai sunt numiți habotnici sau bisericoși. Până aici nimic nu este greșit. Dar ei nu își dau seama când să facă diferență între sacru și profan. Ei se amestecă în învățătura Bisericii, promovând noi idei sau învățături, care sunt considerate doar de ei ca fiind în conformitate cu dogmele creștine. Ajung să se considere suficient de învățați și îi privesc pe semenii lor din cadrul comunității cu un aer de superioritate. Printre cei care provoacă răni Bisericii se numără și practicanții pietismului, cei ce promovează cu rigurozitare practicile religioase. Ei se asemănă bigoților, dar spre deosebire de aceștia, ei promovează trăirea interioară și etica individuală. 

Felul prin care preotul paroh stabilește o relație duhovnicească cu fiecare enoriaș în parte, influențează bunul mers al parohiei, mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Preotul, fiind și duhovnic, cunoaște partea spirituală a fiecărui membru al comunității. Sfinții Trei Ierarhi au pus accent pe pregătirea morală și intelectuală a preotului, pe alegerea și hirotonia acestuia, dar și pe activitatea lui.  „Pentru preot este nevoie de multă pricepere, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viață curată, de virtute mai mare decât omenească”. 

Pentru zidirea Bisericii trebuie curaj, interes și dragoste, dar mult contribuie la aceasta – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – ca preoții să fie învățați, căci astfel Bisericile suferă mult. De aceea, Sfântul Pavel, împreună cu alte virtuți, cu iubirea de ospitalitate, cu bunăvoința, cu purtarea frumoasă, numără și pe aceasta zicând: „Preotul trebuie să fie învățat. Învățătura este necesară mai cu seamă la explicarea dogmelor”.  

Printre lucrările preotului în lume se numără și realizarea păcii între oameni. Bunul păcii – spune Sfântul Vasile cel Mare – este un lucru mare și minunat și vrednic de cercetat de cei ce iubesc pe Domnul. „Nimic nu este într-adevăr, mai propriu creștinului decât să fie făcător de pace, de aceea, pentru acest lucru, Domnul ne-a făgăduit mare răsplată”. „Ce este mai dulce de auzit decât numele păcii? Sau ce este mai sfânt și mai plăcut Domnului decât să te străduiești pentru ea? ... nu pot să mă numesc adevărat slujitor al lui Hristos, fără dragostea mea față de alții și fără să fiu în pace cu toți atât cât depinde de mine”. 

Toate relele din lume și luptele duse împotriva Ortodoxiei se întâmplă din mai multe motive: lucrarea celui rău în lume, încercarea oamenilor de a explica lucrurile ce sunt mai presus de înțelegerea lor, introducerea în lumea bisericească a elementului laic, care a căpătat o pondere mai mare decât cel duhovnicesc. Pe lângă acestea se adaugă interesul personal. Printre atacatorii cei mai înverșunați ai credinței ortodoxe se numără cei ce sunt de altă credință, din afara Bisericii. Aceștia duc o luptă de convingere a oamenilor că religia creștină nu este autentică, ci este eronată și că cea promovată de ei este cea de la Dumnezeu. Această luptă, numită prozelitism, provoacă pierderi în rândul credincioșilor, mai ales a celor cu o credință slabă. Ideile promovate de aceștia, plus așa zisele ajutoare din partea comunității îi fac pe cei ajunși într-o criză spirituală să renunțe la credința în care s-au născut, în cazul de față la cea ortodoxă, și să adere la noua credință. 

Pentru a putea contracara atacurile la adresa credinței ortodoxe în cadul parohiei trebuie să se intensifice viața spirituală. Creștinul trebuie să își afirme vocația sa, alegerea sa, printr-un angajament mai profund, atât în viața comunității, cât și în cea personală. Același lucru este valabil și pentru membrii clerici care tratează viața spirituală cu superficialitate. Pentru ei, mai ales, trebuie intensificată viața spirituală de zi cu zi, nu doar în duminici și sărbători. 

Scopul parohiei este îndumnezeirea membrilor ei, adică tămăduirea sufletelor lor.  Acest scop trebuie să rămână neschimbabil de-a lungul veacurilor. Schimbarea eventuală a scopului înseamnă automat alienarea parohiei și decăderea ei într-o grupare lumească (asociație, corporație), astfel încât ea își pierde caracterul de Biserică. 

Trăim într-o lume în care omul este stresat din ce în ce mai mult, iar rugăciunea lipsește cu desăvârșire din viața lui. Totuși, rugăciunea este o practică binefăcătoarea în lupta contra stresului, în special rugăciunea inimii. Participarea la slujbele Bisericii eliberează pe om de grijile cotidiene, îl transpun într-o altă dimensiune, a păcii, ajutându-l să gândească degajat și fară stres. Prin îndrumarea unui părinte duhovnicesc, prin intesificarea spovedaniei și împărtășirii euharistice primim puterea spirituală de a trăi creștinește, în pofida greutăților sau trecând prin ele. Biserica, prin slujbele ei, mai ales prin Sfânta Liturghie, ne dă puterea spirituală care ne inspiră, ne dă curaj și nu ne lasă pradă deznădejdii. Singurătatea, dificultățile vieții induc un sentiment al lipsei de sens, al absurdului, al diperării. Singurul loc unde putem primi puterea de a trece peste toate încercările vieții este Biserica, prin Credința Ortodoxă. Marea frumusețe spirituală a Liturghiei Ortodoxe o constituie tocmai epifania sau manifestarea adevărului său fundamental: celebrarea prezenței tainice a lui Hristos Cel viu în mijlocul Bisericii vii și mărturisitoare. În Sfânta Liturghie ortodoxă, în rugăciunile și cântările sale, în simbolismul și în frumusețea sa estetică, totul este oferit fie trăit ca experiență vie, celebrare intimă și solemnă a adevărului cuprins în făgăduința Domnului Iisus Hristos: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28,20); „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20); Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6,56). 

Iubirea și smerenia sunt printre cele mai importante arme împotriva atacatorilor credinței ortodoxe.  Nici o altă Biserică nu e mai sensibilă decât Ortodoxia în fața tainei Dumnezeului-Iubire, descoperită prin întruparea Fiului, a lui Iisus Hristos. Din această taină a atotputerniciei divine, iubitoare și smerite, a învățat Ortodoxia să fie, în istorie, îndelung răbdătoare și toleranță în suferință. Iubirea aproapelui, a vrajmașilor și a celor ce ne fac rău este un principiu pe care Ortodoxia îl promovează, iar acest lucru nu poate fi acceptat de cei ce luptă împotriva ei. Este de neînțeles pentru ei cum să îți poti iubi dușmanul, dar este de înțeles pentru noi, ortodocșii, pentru că urmăm învățătura lui Hristos, Cel ce este Iubire și Smerenie în același timp. 

Cum trebuie mărturisită Credința Ortodoxă​? 

Ce poate fi mai frumos pentru un om decât să fie creștin? Bucuria creștină este în mod esențial simțirea prezenței iubitoare a lui Dumnezeu, a lui Hristos Cel înviat în viața noastră: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea, să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15,9-11).  

Mărturisirea credinței creștine este mărturisirea iubirii noastre față de Hristos și față de frații noștri. Această mărturisire o putem face în momentul în care simțim bucuria lui Hristos prezent în noi, în inimile noastre. Credința o mărturisim prin prezența rugăciunii, prin cinstirea Bisericii și a slujitorilor ei și prin respingerea păcatului și a patimilor. Mărturisirea credinței ortodoxe este de fapt trăirea în comuniune cu Hristos. 

Biserica este deschisă tuturor, chiar și celor ce o atacă. Hristos primește la El pe oricine dorește aceasta cu adevărat. A fi creștin este greu, dar nu imposibil. Cel ce dorește să fie creștin trebuie să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu, prezentă în adâncul conștiinței și în cuvintele Sfintei Scripturi. Pe Iisus, ca om, venit în lume nu L-a preocupat imaginea Sa exterioară în lume, ci relația Sa interioară cu Dumnezeu, Care trebuie cinstit prin iubire, nu ispitit.  

Dorința nesfărșită de putere, de a stăpâni lumea această, de a obține bogății, este o pervertire a dorinței noastre după iubirea infinită a lui Dumnzeu, este căutarea pătimaşă a infinitului în lucruri finite. Numai folosită în stare de rugăciune și de mulțumire în prezența iubitoare a lui Dumnezeu-Creatorul, lumea creată devine limbaj multiplu sau dialog uniform al omului cu Dumnezeu.

După cum spuneam, Biserica primește în sânurile ei pe oricine, chiar și pe dușmani. În capitolul precedent am enumerat grupe de posibili inamici ai bisericii, aratând greșelile și abaterile lor.  Dar toți aceștia pot fi îndreptați spre calea cea bună. Prin o activitate misionar-pastorală mai intensă a preotului și prin programe de catehizare se pot arăta celor rătăciți greșelile pe care le fac și cum este corect din punct de vedere dogmatic și canonic. Aceștia însă nu trebuie acuzați și forțați să recunoască greșelile făcute, ci trebuie consiliați și îndrumați duhovnicește pentru a vedea singuri unde greșesc.  

Celor ce trăiesc Ortodoxia formal și superficial trebuie să li se arate că Biserica nu tratează pe membrii ei cu superficialitate, ci pentru fiecare în parte se acordă atenția cuvenită. Un exemplu poate fi diversitatea slujbele bisericești ce se săvârșesc în cadrul Bisericii și implicare preotului și comunității parohiale în viața Bisericii. Pentru cei ce cred în superstiții să li se arate că nu au fundament biblic, canonic si dogmatic. Exemplul cel mai concret este Însuși Iisus Hristos, Care în activitatea Sa de pe pământ nu s-a încrezut în nici o superstiție. Bigoților și pietiștilor să li se arate că modul lor de viața este în contradicție cu ceea ce învață Biserica, iar fanatismul de care dau ei parte și mentalitatea fariseică nu le este de nici un folos în cultivarea vieții duhovnicești în Hristos.  

Cei care s-au depărtat total de Biserică s-au chiar au părăsit-o pot fi readuși în sânurile ei. Aceasta se poate face, în primul rând, prin împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu prin citirea Sfintei Scripturi și prin invitația de a participa la discuții pe teme diverse, chiar și teologice. Cuvântul lui Dumnezeu primit cu credință prin auz sau citit se sălășluiește în cei   ce-l primesc și lucrează cu putere în inimile lor. Cuvintele Scripturii se oferă ca drept hrană pentru om, ca lumină pentru suflet și bucurie a minții și inimii. Un al doilea mod de a deschide ochii celor ce s-au îndepărtat de Hristos este să invoce numele lui Iisus în minte și in inimă. Încercarea de a rugăciune venită din dorința celui îndepărtat se poate realiza cu sprijinul moral și la îndemnul preotului, dar și a membrilor comunității parohiale. Al treilea mod este de a intra în comuniune cu Hristos, cu darurile Sale. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „Cel ce primește poruncă dumnezeiească și o împlinește, primește cuvântul lui Dumnezeu ce se află în ea”. În comuniune cu Hristos se intră când ajutăm pe semenii noștri care au nevoie de prezența și de faptele iubirii noastre frătești, pentru că Hristos este tainic și smerit prezent în ei (Matei 25,31-46). 

Astfel, este posibil ca cel care s-a depărtat de Biserică, prin urmarea pașilor descriși mai sus să intre în comuniune cu Hristos, și să devină izvor de înnoire spirituală, de iubire sfântă, înțelepciune și curaj pentru a birui ispitele și necazurile, putere de a face fapte bune rodite din iubire, izvor de bucurie și de pace pe care să le împărtășească celor din jurul lui.  

Preot  Paroh Melinte Bogdan-Florin, 

Parohia Albești, Protopopiatul Pașcani