Atunci când vorbesc despre singurătate, specialiștii operează mai multe distincții.

Ei identifică, în primul rând, o singurătate „pozitivă”. Fiecare persoană are nevoie de o anumită cantitate de astfel de „singurătate”: aproximativ o oră și jumătate, până la două ore, zilnic, în care să stea de vorbă cu sine însăși, să cultive pasiunile sau preocupările sale: lectura, muzica, diverse activități care îi aduc împlinire, iar în plan duhovnicesc – meditația și, în mod special, rugăciunea.

O astfel de „singurătate pozitivă” exploatează marile spirite creatoare ale lumii: artiști, scriitori, oameni de știință, odată ce performanța nu este o activitate de socializare și risipire, ci una de consacrare și dedicare deplină, adesea cu prețul renunțării la o viață socială. Marile invenții și descoperiri, care au schimbat cursul istoriei, s-au făcut în tăcerea și concentrarea laboratorului de cercetare sau a biroului de lucru, pierzând simțul scurgerii timpului. Oamenii de știință apreciază, spre exemplu, că o persoană devine specialist, după 10.000 de ore de muncă în domeniul său de cercetare și expert, după 25.000 de ore de insistentă activitate. La fel procedează și marii asceți sau persoanele îmbunătățite duhovnicește, care caută, preferă și cultivă liniștea, interiorizarea, tăcerea și rugciunea, într-o lume a socializării și a conexiunii intense, dar tot mai frământată și mai zgomotoasă.

Singurătatea liber și personal asumată are, așadar, o latură pozitivă. Beneficiul ei esențial îl constituie favorizarea funcției de concentrare sau de focusare, introducând-l pe care care o practică în starea de „flux” sau de concentrare profundă. Părintele acestei noțiuni, Mihaly Csikszenmihaly considera că  „fie că ne place sau nu, singurătatea, în zilele noastre, trebuie să o suportăm. E greu să învățăm matematică, să exersăm la pian, să programăm un computer sau să ne dăm seama care este scopul vieții noastre când avem prea multă lume în preajmă. Concentrarea necesară pentru a ne ordona gândurile poate fi foarte ușor întreruptă, fie și cu un cuvânt, ori de nevoia de a fi atent la ceilalți. Astfel, observăm că adolescenții care simt nevoia să fie mereu cu prietenii nu au energia psihică necesară pentru procesul complex al învățării. Chiar dacă sunt dotați cu aptitudini mentale superioare, groaza de singurătate îi împiedică să își dezvolte talentul”[1].

Însă chiar și aceste mai spirite ale umanității, atunci când și-au evaluat viața la modul general, au realizat că adevărata împlinire sufletească nu poate fi aflată în mediul rece al laboratoarelor de cercetări ultraperformante, ci în atmosfera caldă și armonioasă a unui cămin sau al unei familii fericite.

„Taină teologică”, omul este o ființă profund socială, dialogică. El își actualizează și își împlinește puterile sale spirituale doar în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi. Dobândirea mântuirii, ca împreună lucrare cu harul dumnezeiesc, este condiționată de relația de iubire față de Dumnezeu și față de semeni, ceea ce evidențiază vocația sa comunitară.

Dacă singurătatea nu este o stare firească pentru om, prietenia, iubirea și împărătășirea, comunicarea și comuniunea îl definesc. Aceleași studii au demonstrat faptul că „persoanele care aveau o viață socială intensă „aveau o mortalitate de două până la cinci ori mai mică decât cei care aveau puține relații sau erau insuficient integrați (celibatari, văduvi, divorțați, indivizi izolați sau absenți din organizațiile comunitare). Factorul social s-a arătat atât de puternic, încât chiar persoanele cu o igienă precară de viață, dar cu legături sociale strânse, a reieșit că trăiesc mai mult decât indivizii cu o existență sănătoasă, dar cu relații sărace”[2].

Aceeași oameni de știință mulți dintre ei profund religioși, conduși de către știință spre credință, cercetând problema fericirii umane, au constatat că ea este o stare lăuntrică și nu una exterioară. Ea nu depinde decât într-o mică măsură (aproximativ 10%) de circumstanțele exterioare: avere, sănătate, frumusețe, statul social. 50% reprezintă componenta genetică, iar restul de 40% este la dispoziția noastră, constând în semnificațiile pozitive, optimiste, pe care suntem capabili să le dăm chiar și celor mai mari adversități ale vieții.

Dar, chiar și atunci când vorbesc despre componenta externă a fericirii, oamenii de știință, fie că folosesc denumirea tehnică de „capital social”, fie de „grup de suport sau de sprijin”, o reduc la un singur cuvânt: „CEILALȚI”. „Numeroase lucruri, inclusiv standardele materiale ale vieții, arată cercetările, contribuie la modelarea fericirii unei persoane, dar numai unul este cel mai important: ceilalți. Într-adevăr, calitatea și cantitatea relațiilor sociale și intime joacă un rol major, ca sursă de fericire. Oamenii singuri tind să fie foarte nefericiți. Dar singurătatea se răspândește pestec tot în lume”[3]. 

Lărgind conceptul de „inteligență socială”, profesorul Robin Dunbar, de la Universitatea din Oxford, vorbește de mai multe categorii de relații umane: apropiații intimi sau cei mai buni prieteni (grupul de sprijin/suport), în număr de cinci; prietenii foarte buni, apropiați – 15; prietenii buni sau grupul de afinitate – 50 de persoane; prietenii sau rețeaua activă – 150; cunoștințele – 500; și oamenii pe care îi putem recunoaște – 1500. Dacă ultimele două categorii sunt considerate „legături slabe”, fără primele trei categorii, viața și sănătatea fizică și psihică a omului are mult de suferit.

Atunci când vorbesc despre relațiile umane ca despre niște cercuri, specialiștii identifică un prim cerc: soțul/soția, rudele și prietenii foarte apropiați. În al doilea cerc sunt incluse rudele „mai îndepărtate”, prieteni și colegi de muncă, vecini de cartier și stradă etc., iar în al treilea, cunoștințele și contactele sociale față de care o persoană este mai puțin implicat emoțional, având mai degrabă interacțiuni formale (manageri și colegi de de locul de muncă, vecini, membri distanți ai familiei etc). În măsura în care sunt mai apropiați de centrul cercului, aceștia influențeaxă mai mult starea fizică și emoțională a acestuia.

Este foarte interesant faptul că, vorbind despre importanța relațiilor sociale și a prietenilor sinceri, oamenii de știință au aflat că bucuria unui prieten, se transmite prietenilor aflați într-o rază de doi kilometri, îmbunătățindu-le starea psihică cu 25%. Aceasta la rândul ei, se transmite unui alt prieteni comun, din aceeași rază, influențându-i în bine stare de spirit cu 10% și chiar și aceasta se transmite mai departe prietenului prietenului prietenului nostru, în același perimentu, modificându-i starea sufletească în bine. Iar constatarea surprinzătoare a specialiștilor este aceea că o sporire cu 2% a stării de bine, transformată în bani, ar presupune câștigarea în plus a 5.000 de  dolari, după cum și absența oricărui prieten ar necesita 6.000 de euro/lună, probabil pentru ca persoana absolut singură să își anestezieze sufletul cu alți înlocuitori: cumpărături, alcool, droguri, etc. Nicholas Christakis a constata că „fiecare prieten fericit îți crește șansele de a fi fericit cu 9 procente. A avea prieteni morocănoși îți le scade cu aproximativ 7 procente”[4].