– Fiindcă a venit vorba de iesle, peşteri, colibe şi pustnici, despre ceea ce este mare în ceea ce este mai mic, vreţi să vă povestesc despre fericitul meu prieten, Nicodim Pustnicul, până când vine şi Ascetul? a zis Bătrânul Teolipt. Pentru mine acest sfânt Pustnic a fost atât în tinereţe cât şi la bătrâneţe, călăuzitorul luminos şi cel mai bun exemplu de viaţă Monahală. Nu pot să-mi amintesc de el fără străpungere de inimă şi recunoştinţă... M-a cinstit prin prietenia lui până la moarte...

– V-am fi recunoscători, Bătrâne sfinte, a zis avocatul făcându-se interpret şi al dorinţei noastre, dacă ne-aţi spune o istorie despre aceşti Pustnici pe care i-aţi cunoscut mai îndeaproape în viaţa dumneavoastră de mulţi ani în Sfântul Munte.

Ca şi cum şi-ar fi văzut trecutul, Bătrânul Teolipt a început să spună cu un glas adânc şi cu toată simplitatea lui bătrânească următoarea istorie:

– Pustnicul Nicodim a trăit 50 de ani încheiaţi într-un „cuib de vulturi” din Sihăstriile situate în extremitatea de sud-est a Athosului. Vreme de 50 de ani din „închisoarea lui dumnezeiască” el a ascultat tăcerea cea mai adâncă a Pustiei. În tot acest interval, a văzut cum soarele, care îi lumina bătrâneţea eroică şi cuvioasă, răsărea mereu din acelaşi colţ şi descria acelaşi arc binefăcător „şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Şi tot atâţia ani a văzut Coliba sa scăldându-se în tăcere în oceanul culorii dulci al scânteierii astrelor şi a lunii. În ce fericire plutea!... Simţea că se găsea deja în anticamera bucuriei veşnice. De câte ori rugăciunile lui fierbinţi nu s-au înălţat la cer însoţite de vijeliile urlătoare ale Athosului!...Şi de câte ori imnele lui duhovniceşti „din adâncuri” n-au lovit ca un ecou de aripi îngereşti liniştea inexprimabilă a pustiei în nopţile sfinte şi luminoase ale Sfântului Munte, în ceasul armoniei adânci a duhurilor!

Pustnicul, prietenul meu Nicodim, era de vreo 70 de ani. O figură venerabilă, luminată de reflexele sfinte ale sufletului său curăţit în Hristos. În privirea acestui sfânt bărbat apărea personificarea blândeţii şi se reoglindea dinamismul liniştit al dragostei dumnezeieşti din inima lui. Obişnuia întotdeauna să tacă. Tăcerea lui mă învăţa atât de elocvent. Când însă îmi vorbea domol şi cu multă adâncime, literalmente mă captiva. Faţa lui răspândea de obicei o strălucire nedefinită şi închipuirea mea mă transpunea inconştient pe muntele Tabor. Dumnezeul meu, ce om de nedescris era acest bătrân Ascet! Părul său mare şi alb ca zăpada încadra cu o estetică nevinovată chipul cuvios revărsându-se pe umeri în ghirlande ondulate şi groase. Barba lui deasă şi albă „ca lâna” cobora cu impetuozitate blândă ca o cascadă. Cu totul alb, cum era bătrânul meu prieten, cineva putea crede că priveşte un personaj biblic. Şi, cu toată simplitatea lui pustnicească, el avea în ansamblu măreţia unui senator roman şi îmbina severitatea măsurată a unui filosof grec cu dulceaţa atrăgătoare a unui sfânt din Tebaida secolului al IV-lea.

Vieţuirea lui era curată cum e crinul. În spiritul lui, el păstra naivitatea şi lipsa de răutate a unui copil. Dar in gândurile sale era adânc. A avut norocul rar al unei creşteri creştine şi al unei educaţii îngrijite. S-a adâncit în duhul Părinţilor, pe care i-a iubit de la o vârstă fragedă şi cunoştea cu claritate scriitorii elini antici. Preţuia îndeosebi idealismul luminat al lui Platon şi respecta filosofia morală austeră a lui Socrate. Însă aceste „umbre”, cum numea el filosofia, erau împrăştiate în adâncul inimii lui de lumina pe care o revărsa Preasfânta Cruce a Domnului. Iubirea înlocuia gândirea. „Sunt răstignit împreună cu El”... îmi spunea adesea. Bătrânul respira „pe Iisus Hristos şi pe acesta răstignit” (I Corinteni 2, 2). O, Crucea! Pentru prietenul meu Pustnicul, ea era unica dragoste. Câte îmi mai spunea despre Cruce! Adoraţia mistic pătimită a Celui răstignit îl adâncea în extaz. Îmi povestea, într-o seară, de un Eremit cinstit ca sfânt de Biserica Apuseană că dragostea lui afectuoasă faţă de Crucea Domnului şi dorul lui înflăcărat de a participa împreună la Patima Lui, l-au făcut să sufere mental atât de mult încât pe fruntea lui s-au format urmele cununii de spini a Domnului, pe mâinile şi picioarele lui amprentele cuielor, iar în coasta lui rana suliţei. Urmele acestea, a continuat calm Bătrânul, zicea că le-au văzut asceţii împreună-nevoitori cu el atunci când Eremitul a adormit în Domnul... Şi a tăcut.

Eu m-am arătat surprins.

– Bătrâne, am îndrăznit, credeţi că...

– Nu, a zis, eu nu cred, în special fiindcă se interpune dogma. În cazul unui ortodox, însă, de ce să nu cred?

– Dar pentru ce mi-aţi spus aceasta? am observat eu, câtă vreme...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 156-158)