Nevoiţi-vă în linişte, maica tuturor virtuţilor dumnezeieşti. Păstraţi liniştea ca să puteţi rosti rugăciunea. Căci atunci când vorbeşti, cum e oare cu putinţă să eviţi grăirea în deşert, că dă naştere la tot cuvântul rău, care încarcă sufletul de păcate? Atunci, când munceşti, fereşte-te de conversaţie; vorbeşte cu moderaţie, doar atunci când este cazul. Mâinile să lucreze pentru nevoile trupeşti, iar mintea să rostească prea dulcele nume al lui Hristos, aşa încât dorirea sufletului, care nu trebuie uitată nici o clipă, să fie şi ea împlinită…

Tăcerea este cea mai mare şi mai rodnică virtute; din acest motiv de Dumnezeu purtătorii Părinţi o numeau fără de păcat. Tăcerea şi liniştea, unul şi acelaşi lucru. Prima roadă dumnezeiască a tăcerii este pocăinţa – întristarea cea după Dumnezeu, tristeţea veselă. Mai apoi vin gândurile luminoase, care aduc cu ele şuvoiul de lacrimi dătătoare, prin care se naşte cel de-al doilea botez şi prin care sufletul e curăţit, străluceşte şi devine precum cel al îngerilor. Cum voi numi eu oare, copile al lui Hristos, vederile duhovniceşti ce izvorăsc din tăcere? Cum se deschid ochii intelectului şi Îl văd pe Iisus, plini de o dulceaţă ce o întrece pe cea a mierii! Ce minune nouă se lucrează în sfânta tăcere a unei minţi pline de atenţie!

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 192-193)