Conform practicii Sfinţilor Apostoli, care, după prima lor trimitere, „ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i tămăduiau” (Marcu 6, 13) şi potrivit sfatului Sfântului Apostol Iacov (6, 14), Sfântul Maslu se săvârşea mai întâi de toate pentru cei bolnavi, ca un rit de tămăduire, care să aducă bolnavului sănătatea sa fizică, socotită ca un dar al lui Dumnezeu şi ca un semn al acţiunii Sale divine. Dar întrucât prin această Sfântă Taină se cere şi se dobândeşte nu numai tămăduirea de bolile trupului, ci şi iertarea păcatelor și implicit tămăduirea de bolile sufletești, în Biserica Ortodoxă se poate face Maslul nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi, chiar şi pentru copii, şi nu numai o singură dată, ci de mai multe ori, căci în fond, orice om este virtualmente bolnav şi muritor.       

Astfel, Simeon al Tesalonicului îl îndemnă pe fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Maslu. În unele părţi ale Ortodoxiei (la greci), se obişnuia a se face Maslu chiar pentru sufletele morţilor. De aceea, mai ales în bisericile din oraşe, în mănăstiri şi la catedrale, se săvârşeşte adesea Maslul de obşte, adică atât pentru bolnavi, cât şi pentru cei sănătoşi, ca un rit cu sens evident penitenţial, menit să acorde o iertare generală de păcate, mai ales înainte de Paşti.

Conform conținutului rugăciunilor din rânduiala Sfântului Maslu, ea se adresează în mod special celor bolnavi și neputincioși trupește. Iertarea păcatelor pe care o dă Sfântul Maslu are într-adevăr un sens și o funcție specifică. Ea trebuie înțeleasă în legătură strânsă cu însăși condiția bolnavului, la care se referă în mod direct Taina. Pe de o parte, dificultatea fizică de a recurge la o formă normală de spovedanie, pe de alta, în mod deosebit, dubla legătură care există între boală și păcat și între tămăduirea fizică și iertarea păcatelor. Din acest motiv, iertarea păcatelor dobândită prin primirea Maslului este de o natură diferită de cea dobândită prin Spovedanie, pentru că ea privește într-un mod specific păcatele care au legătură cu boala și, mai ales, păcatele care rămân neștiute.

Totuși, este răspândită tradiția săvârșirii Tainei Sfântului Maslu chiar și pentru oamenii sănătoși. Obiceiul acesta se practică având la bază o interpretare largă, dată cuvintelor Sfântului Iacob. Cuvântul „bolnavi” se referă nu numai la cei bolnavi fizic, ci și la cei bolnavi spiritual (adică cei cu păcate). E drept că păcatele cauzează o durere sufletului, dar aceasta se răsfrânge și asupra trupului, așa că și aceștia simt o oarecare durere fizică.

În practică, bolnavul pentru care se săvârşeşte în chip special Maslul mai întâi se spovedeşte, pentru ca să capete, prin dezlegarea dată de duhovnic, curăţirea sufletului de păcate, care va fi pecetluită apoi prin Maslu, aducând după sine şi tămăduirea trupului de boală. Din punct de vedere dogmatic însă, efectele Maslului nu sunt condiţionate de săvârşirea în prealabil a Tainei Pocăinţei. După vechile Pravile bisericeşti, nu trebuie să se facă Maslu celor ce li s-a legat limba, pruncilor până la şapte ani (pentru că ei nu au păcate) şi nebunilor, până ce nu îşi vin în fire.

Totuși, în ceea ce-i privește pe cei sănătoși nu trebuie să considere săvârșirea Sfântului Maslu ca un substitut pentru Taina Spovedaniei sau ca o Taină ce iartă păcatele și-i învrednicește de Sfânta Euharistie fără ca ei să se mai spovedească. Astfel, înțelesul Tainei Sfântului Maslu se denaturează și se banalizează. Scopul acestuia este ca prin rugăciunea Bisericii să fie tămăduite bolile trupești ale oamenilor ce apar adesea în urma bolilor sufletești și a păcatelor, dar Maslul nu vine ca o înlocuire a celorlalte Taine, ci ca o completare a lor, ca împreună să vindece omul întreg.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 346-347)