În plan social, dumnezeiasca ascultare se aplică prin lege și prin porunci. Astfel a tâlcuit și Cinstitul Înainte Mergător când a propovăduit poporului despre pocăință. Modul social al ascultării transferă un individ înlăuntrul altuia prin contactul practic al dragostei, fiecare cercetând voința celuilalt, al fratelui lui, și împlinind-o pe ea ca și cum ar fi a lui proprie. Lărgirea aceasta, faptul de a ne cuprinde unii pe alții înlăuntrul nostru, prin comuniunea practică a împlinirii voinței celuilalt, ne transpun în dorita ecumenicitate, cum S-a rugat și Domnul ca toți să fie una[1]. Atunci reușește deplin și porunca mai grea a Evangheliei: iubiți pe vrăjmașii voștri[2].

În corecta practicare a ascultării față de aproapele se dezvoltă și mai mult capacitatea noastră de a primi dumnezeiasca voie. Prin intermediul ascultării, omul învață modul duhovnicesc nu numai al comuniunii cu Dumnezeu, ci și al comuniunii cu omul. Primind voința aproapelui prin dragoste în slujire, în mod necesar, învață să-l trăiască deplin pe aproapele și pe toți cei de aproape ai lui. În acest mod, se mută din spațiul și din locul mic al personalismului în cel al ecumenicității și al veșniciei.

Omul, devenind „ecumenic” primește experiența tuturor nevoilor, a necazurilor și a morții, iar dragostea îl face să simtă cele străine de el ca fiind ale lui proprii. Îl mișcă să se roage cu multă durere pentru aproapele, ca și cum ar fi problema lui, dorind ușurarea problemelor lui. Atunci acel iubiți-vă unii pe alții[3] și iubiți pe vrăjmașii voștri[4] devine o stare firească. Astfel se rezolvă problema omului care caută pacea și înțelegerea în labirintul individualismului sufocant și al profitabilității interesului personal și egoismului bolnăvicios.

Prin lucrarea și sensul ei, ascultarea îl smulge pe om din sufocantul interes personal și din individualismul egocentrismului bolnav și îl duce la lărgimea și la înălțimea atot-unității dragostei, acolo mai exact unde Hristos este toate și în toți[5]. Individualismul și interesul personal erau primele mobiluri ale ființelor raționale căzute. Apoi neascultarea, ca lucrare, a provocat întreaga frică de pieire, pentru care de la început și până la sfârșit va suspina întreaga făptură[6].

Lipsa și absența ascultării din sufletul omului descoperă slăbiciunea lui lăuntrică. Tocmai această slăbiciune pe care de la început și până la sfârșit o târăsc după ei toți purtătorii nenorocirilor și nefericirilor omenești, toți purtătorii dezbinărilor și disensiunilor, cei care, de fapt, nu pot să intre și care îi împiedică pe cei ce voiesc să intre[7].

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] In. 17, 21.

[2] Lc. 6, 27.

[3] In. 13, 34.

[4] Lc. 6, 27.

[5] Col. 3, 11.

[6] Cf. Rom. 8, 22.

[7] Lc. 11, 52.