Slavă numelui Său celui sfânt, fiindcă am ajuns să-L cunoaştem şi să ne  închinăm Lui pe cât putem şi să evităm confuzia şi deşertăciunea acestui veac. „Slavă lui Dumnezeu, Celui Care ne-a iubit şi ne-a spălat de păcatele noastre în propriul Său sânge” (Rev. 1, 5). Să ştii, copilul meu, că atunci când inima este liberă de lucrurile acestei lumi şi se ocupă cu studiul dumnezeieştilor Scripturi, gândurile deşarte fug, iar mintea este mărginită la meditarea gândurilor divine. Nu o mai interesează viaţa actual, ci prin marea plăcere a meditaţiei permanente, ea se înalţă la Dumnezeu.

Prin permanenta invocare a numelui lui Dumnezeu în cadrul rugăciunii neîncetate: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, omul primeşte simţul celeilalte vieţi, a veacului ce va să fie şi a nădejdii rezervate pentru cei drepţi. El pregustă măreţia acelei vieţi şi spune cu uimire: „O adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu!” (Rom. 11, 33) – căci El a pregătit o altă lume care este atât de minunată pentru a-i aduce într-însa pe toţi cei înţelepţi şi pentru a-i păstra acolo în viaţa cea de veci.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 285-286)