Ni se întâmplă tuturor, sub impresia unei cărți sau a unui film, sau pur și simplu datorită unei stări bune de spirit, să facem analogii sau să dezvoltăm „filosofii de viață”, plecând de la o cântare, de la o imagine sau de la cuvintele rostite de cineva. Găsind din întâmplare imaginea de mai sus, privirea mi-a zăbovit pe ea. Este o simplă fotografie, dar această fotografie stârnește cugetări. Această bufniță privește lumea cu un singur ochi. Pe celălalt nu-l vedem. Probabil îl ține deschis și privește în interiorul ascunzătorii. Sau poate, ca-n povești, ochiul acela este deschis spre o altă realitate. Îmi aduc pe loc aminte de toate promisiunile pe care mi le-am făcut, de toate planurile eșuate. Am o stare de nemulțumire față de mine. Când voi reuși și eu să mă preocup mai mult de cele dinlăuntru decât de cele dinafară? Ce bine ne-ar fi nouă, oamenilor, să avem un ochi deschis înspre lume, iar pe celălalt ‒ închis pentru lumea aceasta, dar deschis spre lumea interioară, spre universul spiritual, nevăzut.

Dacă ochiul deschis spre lumea aceasta e prea „holbat”, uimit de ce se petrece prin ea, riscăm să pierdem atenția cu care privim cu celălalt ochi, să ne diminuăm capacitatea de a căuta spre dincolo, spre Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune creștinilor din vremea lui că „noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice”.

Pentru ca ochiul ce „vede cele nevăzute” să își facă treaba bine, ochiul dinspre lume va rămâne doar întredeschis, primindu-le pe toate cele trecătoare cu precauția și înțelepciunea necesare. Îmi aduc aminte de orele de Științele Naturii când, în laboratorul școlii, pentru a putea distinge bine celulele prin microscop, trebuia să închidem celălalt ochi. Bine este ca ochiul dinspre lume să fie un ochi de veghe, un ochi serios, liniştit, care din când în când zâmbeşte cald, nimeni ştiind dacă pricina bucuriei vine din ce-a văzut cu ochiul ăsta sau...din ce-a văzut cu celălalt.