Mă uitam după ajutor sau îmi ziceam: pe aceștia îi dau sorei Petronela, că a făcut Asistență Socială la Iași și se pricepe mai bine… Noi facem, de obicei, așa: profităm de toate scrierile și de toate metodele psihologilor, oamenilor de știință, și le umplem cu rugăciune. Pentru că, din păcate, nu suntem ca Sfinții care ajutau pe cineva să se schimbe numai cu rugăciunea! Ei, dacă omul ar fi ales Calea Rugăciunii! Atunci ar fi fost ca Sfântul Nicodim, de exemplu, care și-a pus rasa pe Dunăre și-a trecut în Oltenia. Noi însă nu putem să facem asta pentru că am ales să-i urmăm pe cei care fac vapoare, submarine și avioane! E mai ușor, nu? Și sunt bune și ele, nu? Bune, da, numai că, din când în când, tocmai când ți-e lumea mai dragă, buf... se prăbușesc, se scufunda și nu mai ies la suprafață, fac explozie… Eu sunt roaba acestui fel de a mă mișca. Ce voi face? Voi face măcar puținul de care sunt capabilă, adică, atunci când mă voi urca în barcă sau în submarin sau în boilerul acela – boiler? – nu, nu, că boiler e cel cu apă caldă. Mă rog, Boeing… Ei, când mă voi urca în acestea îmi voi face Sfânta Cruce, voi spune o rugăciune de călătorie și mă voi încredința milostivirii Lui! Și așa, voi pleca la drum cu Dumnezeu, fie că voi călători cu mașina aceea, cu căruța aceea, cu ce dă Dumnezeu acolo. Dar plec cu Dumnezeu și prezența Lui este, de fapt, singurul lucru important pentru mine! Și în relația cu acel copil, sau cu acel om, important pentru mine este să nu pierd legătura cu Dumnezeu, să nu uit că întâlnirea e cu El și în numele Lui și să accept orice s-ar întâmpla. Și dacă în focul relației nu văd nici o ieșire, nu aflu nici o modalitate de a ajunge la cel din fața mea, voi striga: „Doamne, Iisuse Hristoase, ce să fac?”. Și poate că Domnul va îngădui să-mi amintesc ce am citit undeva, sau să folosesc o metoda învățată de la cineva, sau să inventez ceva pe loc… Ne rugăm cum putem! Câteodată nimerim, câteodată nu. Important e să-i convingem mămica să-l ducă la Împărtășanie și să-l ducă la Sfântul Maslu. Important e ca mama să se spovedească și să nu-l mai drăcuiască, de dimineața până seara, și multe altele sunt importante. Lucruri pe care le aflăm de la copil și prin tehnicile și metodele acestea pe care psihologii, psihiatrii și terapeuții le-au descoperit în strădania lor de a ușura durerea omenească. Nu vă pot spune, nu există o rețetă general valabilă. Totul e în mâna Domnului, dacă noi suntem în mâna Lui! Sunt momente de deznădejde, momente în care cădem în ispita evaluării rezultatelor, în care vedem că nimic nu se schimbă, că ne străduim degeaba, că trudim în gol… Acesta e un păcat și, cu mila lui Dumnezeu, ieșim repede din această capcană, că ne-a spus odată Înaltul Serafim că „E de la diavolul să vrei să știi dac-ai biruit sau nu, dac-ai făcut ceva bun sau nu. De la Dumnezeu este să faci ce poți. Restul pune Dumnezeu.”. Desigur, există și momente de bucurie, de mângâiere. Odată, învățam un copil al străzii să zică „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu...” și el zice „Miluiește-mă pe mine păcătosul! Ce, ați uitat că m-ați învățat acum doi ani?”. Iată! Ce știm noi ce rod are rugăciune lui? Dacă el, va pleca la Domnul zicând Doamne, Iisuse Hristoase… sau Tatăl nostru, poate că prin rugăciunea lui, voi intra și eu acolo.