Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,

Preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi,

Despre crearea omului, despre căderea acestuia în păcat şi despre izgonirea sa din Rai s-a scris mult, dar semnificaţia celor doi pomi din Grădina Edenului nu a fost clarificată suficient. De aceea, în Cuvântul pastoral de anul acesta, vă propun câteva gânduri despre Pomul Vieții şi Pomul cunoştinței binelui şi răului, nu doar în contextul căderii omului, ci şi în lumina restaurării acestuia prin Crucea şi Învierea lui Hristos, Domnul nostru.

După ce a creat Dumnezeu universul şi toate cele ce sunt într-însul, Scriptura ne spune că la urmă l-a făcut pe om, l-a aşezat în Grădina Raiului şi i-a încredințat stăpânirea creației Sale. Apoi, a sădit Dumnezeu „în mijlocul raiului pomul vieții şi pomul cunoştinței binelui şi răului” (Facere 2, 9) şi, de vreme ce una dintre cetele îngerilor căzuse deja, l-a prevenit pe om asupra ispitei răului, zicându-i: „Din toți pomii raiului poți să mănânci, numai din pomul cunoştinței binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2, 16-17).

Ce a urmat, ştim cu toții. Adam şi Eva nu au ascultat şi, ispitiți de diavolul în chip de şarpe, au călcat porunca Domnului. Au mâncat din pomul oprit şi, departe de a ajunge, prin aceasta, asemenea lui Dumnezeu, potrivit cuvântului înşelător al şarpelui (Facere 3, 5), au devenit muritori. Au ales, adică, răul şi moartea, în locul Binelui şi Vieții, fapt pentru care s-a mai numit pomul acela şi „Pomul alegerii binelui şi răului” sau chiar „Pomul morții”.

Care este semnificația celor doi pomi din Grădina Raiului?

Dincolo de felul pomilor (măslin, smochin, măr etc.)[1], mai importantă este semnificația lor, de vreme ce unul era sursă a vieții, iar celălalt s-a făcut pricină morții. Căci, dacă Pomul Vieții întruchipa pe Dumnezeu, Izvorul vieții noastre, Pomul cunoştinței binelui şi răului a fost mai greu de identificat.

Cu privire la acest pom trebuie spus, mai întâi, că nu era unul „rău” în esența lui, un fel de pom „otrăvit”, căci Dumnezeu nu a creat nimic rău, ci pe toate le-a făcut „bune foarte” (Facere 1, 31). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „pomul vieții era în mijlocul Raiului ca o răsplată, iar pomul cunoştinței, spre luptă şi strădanie” [2]. Ca atare, nu pomul propriu-zis le-a adus moarte proto-părinților noştri, ci păcatul neascultării lor; libera lor alegere a răului. De aceea, a mai fost numit pomul acesta şi „Pomul alegerii binelui şi răului”[3] sau „al discernământului”[4].      

De ce le-a mai dat Dumnezeu oamenilor porunca nemâncării din pom, de vreme ce comporta un asemenea risc? 

Porunca aceasta trebuie privită şi în contextul căderii îngerilor răi. Tocmai se răzvrătise Lucifer, dimpreună cu ceata lui, împotriva Domnului: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilțul meu!… Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 13-14). De aceea, prin porunca dată, Dumnezeu a dorit să-i arate omului, pe de o parte, care îi este locul, iar pe de alta, să-l prevină că neascultarea de El, Stăpânul Suprem, îi poate fi fatală, aşa după cum se întâmplase şi cu îngerii căzuți. În acelaşi fel explică şi Sfântul Ioan Gură de Aur interdicția mâncării din pom: „Scopul acestei oprelişti a fost ca omul să ştie că doar prin harul şi iubirea de oameni a Domnului are el fericirea şi că (numai) Dumnezeu este Stăpânul şi Creatorul” [5].  

Păcatul protopărinților noştri a fost, în esență, acelaşi cu cel al îngerilor căzuți.

Diavolul, frustrat de propria cădere, a căutat să se răzbune pe Dumnezeu prin coruperea celei mai „minunate dintre făpturi” (Psalmi 138, 14). Tentația cu care l-a momit pe om a fost asemenea celei care îi adusese şi lui căderea, căci i-a zis: „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu  ştie că, în ziua în care veţi mânca (din pom), vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca El, cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 4-5). Astfel, protopărinții noştri s-au înfruptat din pom ispitiți de gândul unei cunoaşteri „superioare” („vi se vor deschide ochii”), cu speranţa dobândirii autonomiei morale („veţi cunoaşte binele şi răul”), dar şi tentaţi de uzurparea condiţiei divine („veţi fi ca Dumnezeu” )[6].

Urmare păcatului, însă, Adam şi Eva nu doar că nu au dobândit nimic din toate acestea, dar au pierdut şi accesul la celălalt pom al Raiului, care nu le fusese interzis – Pomul Vieţii.

Dreptmăritori creştini,

Dacă Pomul Vieţii a fost identificat de către Sfinţii Părinţi cu Însuşi Dumnezeu, Viaţa noastră (Ioan 1, 4), celălalt pom îl închipuia pe om, fructul oprit nefiind altceva decât propriul său discernământ. Înainte de cădere, Adam şi Eva aveau acces şi se puteau împărtăşi din Dumnezeu în chip nemijlocit, dar discernerea binelui şi răului ţinea de desăvârşirea în bine. Or, aceasta se putea realiza doar în comuniune neîntreruptă cu Ziditorul lor, nu prin nesupunere. Ca atare, proto-părinţii noştri au căzut prin faptul că, ignorând porunca lui Dumnezeu, s-au vrut ei înşişi un fel de dumnezei, care să decidă singuri ce anume este bine şi ce este rău[7].

Aşadar, păcatul omului a fost atunci şi este, până astăzi, alegerea aceasta greşită între Dumnezeu şi sine. Între ascultarea de El şi demonica tentaţie a autonomiei. Căci, de câte ori, fiind puşi şi noi în situaţia de a alege, nu alegem la fel de greşit? De câte ori nu ne credem şi noi un fel de dumnezei, ignorând poruncile Domnului şi hotărând singuri ce este bine şi ce este rău? De câte ori nu alegem şi noi lumea aceasta, în locul celeilalte? Pământul în locul Cerului şi relativa fericire de aici, în locul Paradisului pierdut şi al Împărăţiei ce va să fie? Aceasta a fost şi este, până azi, provocarea omului: cu Dumnezeu sau pe cont propriu? În ascultare de El, sau după cum ne taie capul pe fiecare? Ca El, sau ca noi?…

Dragii mei,

Urmare păcatului, Dumnezeu le-a oprit accesul protopărinţilor noştri la Pomul Vieţii şi i-a izgonit în lumea aceasta, pentru a se confrunta cu răul şi cu moartea, până când le-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut. Hristos Domnul, primind de bunăvoie să moară în locul nostru, a plătit morţii preţ de răscumpărare pentru noi şi, înviind din mormânt, ne-a dăruit iarăşi Viaţa. Astfel, noul „Pom al Vieţii” nu este altcineva decât Cel ce, răstignindu-Se pe „Lemnul Crucii”, a omorât moartea noastră prin moartea Sa şi a convertit mâncarea cea spre moarte a lui Adam în „Pâinea Vieţii” (Ioan 6, 48) – Trupul şi Sângele Domnului.

Hristos, „Pomul Vieţii”, a venit la noi ca să ne arate „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), pe care omul le pierduse prin alegerea „Pomului morţii”; ne-a chemat să urmăm Lui, ca să nu mai rătăcim în alegerea autonomiei egoiste („Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine… şi să-Mi urmeze Mie” – Mrcu 8, 34); a luat răul nostru asupra Sa şi ne-a învăţat tot binele, pentru a putea „deosebi binele de rău” cu adevărat (Evrei 5, 14); S-a făcut pe Sine „ascultător până la moarte” Părintelui Său (Filip 2, 8), ca să ne înveţe şi pe noi buna ascultare; S-a făcut „mâncare” şi S-a identificat cu firea noastră, ca să nu mai tânjim noi după „mâncare” egoistă („Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu  rămâne întru Mine şi Eu întru el” – Ioan 6, 56); S-a făcut pentru noi Om, ca să ne facă şi pe noi dumnezei după har.

De aceea, la această măreață sărbătoare, când Hristos Cel Înviat, noul „Pom al Vieţii”, ne oferă tuturor şansa ridicării din moarte şi a restaurării noastre, noi ce alegem? Acum, când El şterge păcatul neascultării noastre şi ne cheamă la lepădarea de sine (Marcu 8, 34), ce alegem? Astăzi, când El a înviat şi ne-a dăruit şi nouă viață, noi ce şi pe Cine alegem? Pe El sau tot sinele nostru egoist? Repetăm greşeala protopărinţilor noştri şi continuăm „să trăim” în moarte, sau alegem „Pomul Vieţii”, ca să trăim împreună cu El în veci?

Lui fie slava, iar nouă înţelepciunea, voința şi putinţa de a face totdeauna alegerea cea bună şi mântuitoare. Amin!

Hristos a înviat!

† SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei şi Romanaților

[1]         Vezi Septuaginta I, volum coordonat de Cristian Bădiliță, Francesca Băltăceanu,
Monica Broşteanu şi Dan Sluşanschi, Ed. Polirom, 2004, p. 57.

[2]         Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre facerea lumii 5, 7.

[3]         Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea lumii și omul începuturilor, Ed. Sofia,
București, 2001, p. 116-118.

[4]         Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 11.

[5]         Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XII-a la Facere, IV.

[6]         Vezi Biblia după textul ebraic, Geneza, Ediție îngrijită de Francesca Băltăceanu
şi Monica Broşteanu, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 216.

[7]         Ibidem, p. 217.