9. Așa este virtutea. Vremelnică este osteneala, neîncetată desfătarea. Ca o brazdă de pământ s-au rupt pe pământ, risipitu-s-au oasele noastre lângă iad. Altă versiune: „Ca țăranul care ară pământul, așa s-au risipit oasele noastre lângă gura iadului”. Alta: „Așa cum plugul brăzdează și despică pământul, s-au risipit oasele noastre în iad”. „Precum cel ce lucrează și sapă pământul, s-au risipit oasele noastre lângă iad”.

După ce spune că graiurile lui au multă dulceață, spune și nenorocirile de odinioară. Fiindcă, deși am pătimit cele mai de pe urmă nenorociri, ca pământul brăzdat, arat sau săpat, astfel am fost risipiți toți și am fost pierduți, până am ajuns în porțile morții. Și cu toate acestea, chiar astfel fiind, am preferat certarea și îndreptarea drepților decât mila de la păcătoși. Căci orice s-ar fi întâmplat, noi ne-am agățat de nădejde întru Tine și nu vom renunța vreodată să privim către Tine. De aceea a și adăugat zicând: Căci către Tine, Doamne, Doamne, ochii mei, spre Tine am nădăjduit, să nu iei sufletul meu.

Chiar dacă ar veni asupra noastră mii de nenorociri, fie războaie, lupte, moarte, fie porțile iadului, nu ne vom desprinde de sfânta ancoră, ci vom avea nădejde în ajutorul Tău și, lăsând la o parte arme și linii de bătaie, de aici vom aștepta izbăvirea, de la ajutorul Tău. Spre Tine am nădăjduit să nu iei sufletul meu. Altă versiune: „Să nu faci deșartă viața mea”. Adică să nu mă lași să plec fără fapte. Păzește-mă de cursa pe care mi-au pus-o mie și de smintelile celor ce fac fărădelege.

Nu vorbește aici pur și simplu de curse, ci de ascunzișuri, de cele ticluite în ascuns, de care este greu să te păzești și pe care este greu să le descoperi, și de aceea este nevoie de ajutorul de sus. De aceea își încheie psalmul cu o rugăciune: cu rugăciunea începe și cu ea încheie. Arată apoi, pe de o parte, ceea ce ținea de el, nădejdea în Dumnezeu, faptul de a privi neîncetat către El, fuga de adunările celor fărădelege, ura față de poftele lor și, pe de altă parte, cele ce țin de Dumnezeu: ajutorul, sprijinul și faptul de a-l înălța mai presus de obstacole.

Căci așa se țese virtutea: și prin eforturile noastre, și prin ajutorul lui Dumnezeu. Cădea-vor în mreajă păcătoșii, deosebi sunt eu până ce voi trece. În care mreajă vor cădea? A lui Dumnezeu. Adică vor fi prinși, vor fi stăpâniți. Unele aparțin drepților spre îndreptare și spre trezirea înțelepciunii lor, altele aparțin păcătoșilor, spre osânda și pedeapsa lor. Deosebi sunt eu până ce voi trece. Altă versiune: „În același timp sunt eu, până ce voi trece”. Alta: „În mine însumi”.

Adică, adunat, concentrat în mine însumi, nerisipit în afară, sau potrivit Septuagintei, slobozit de cei răi, curat de orice legături cu ei, ca și cum aș locui deosebi, ceea ce este cel mai mare chip al virtuții. Și nu face aceasta o zi sau două sau trei, ci toată viața. Aceasta este deplină siguranță, zid de apărare, darul virtuții, a fugi de cei răi, a se aduna și concentra întru sine întreaga viață și a locui deosebi de cei stricați.

Căci nu pustia te face să fii singur și deosebi, ci iubirea de înțelepciune. Astfel și cei care locuiesc în cetăți, în larmă și în piețe pot să fie oameni singuri și deosebi, când fug de adunările celor stricați și când caută adunările drepților. Aceasta este cale sigură. Cel care are destulă putere să îi îndrepte pe alții să se amestece cu cei care vor să primească îngrijire și să-i facă mai buni, iar cel ce, dimpotrivă, este mai slab să fugă de cei răi, ca să nu primească vreo întinare de la aceia. Și astfel va trăi și viața aceasta în siguranță, și bunătățile cele viitoare le va dobândi. Pe care fie ca noi toți să le dobândim cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava și puterea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, 2011)