Cartea Psalmilor, „cea mai înmiresmată carte din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi cea mai iubită carte de rugăciune şi laudă”[1] oglindeşte „idealul pietăţii religioase şi al comuniunii cu Dumnezeu, al părerii de rău pentru păcatul comis şi al căutării după perfecţiune, al umblării neînfricate în întuneric cu ajutorul luminii pe care o dă credinţa, al ascultării de Legea lui Dumnezeu, al desfătării de a te închina lui Dumnezeu […], al umilinţei sub nuiaua care pedepseşte, al liniştii în mijlocul furtunii”[2]. Această scurtă caracterizare justifică folosirea psalmilor atât în cultul public cât şi în cultul personal, în funcţie de necesităţile şi starile sufleteşti ale omului, psalmii fiind folosiţi şi astăzi pentru a exprima zbuciumul, necazurile şi greutăţile prin care trece creştinul cât şi pentru a exprima bucuria împărtăşirii din bunurile materiale şi spirituale ale acestei lumi.

Din Psaltire omul este învăţat despre crudul adevăr al necazurilor care îl năpădesc, dar şi cum să îşi caute scăparea din primejdiile şi greutăţile vieţii atunci când se epuizează toate mijloacele lumeşti. Cartea Laudelor este numele tradiţional al Psaltirii – în ebraică Sepher Tehilim, ce sugerează „importanţa acordată acestui tip de rugăciune în toate împrejurările vieţii la care se referă psalmii. În Septuaginta cartea este intitulată în codicele Vaticanus – Psalmoi sau Biblos Psalmon. Grecescul Psallo înseamnă la origine – a trage, a ciupi, a smulge (coada arcului sau a unui instrument muzical – mai ales harfa); psalm – cântec cu acompaniament de harfă. În codicele Alexandrinus apare numele de Psalterion, termen care, la origine, desemnează un instrument cu coarde (un fel de harfă) ce acompania aceste cântări”[3]. Ştim că psalmii erau folosiţi în cultul divin din cele mai vechi timpuri, şi din cele precizate până aici ne dăm seama că ei erau cântaţi, vorbindu-se uneori chiar şi despre anumite instrumente muzicale folosite, aşa cum găsim de exemplu în Psalmul 150, 3-5: „Lăudaţi-L pe El în glas de trâmbiţă; lăudaţi-L pe El în psaltire şi în alăută. Lăudaţi-L pe El în timpane şi-n horă; lăudaţi-l pe El în strune şi în organe. Lăudaţi-l pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudaţi-L pe El chimvale de strigare.” Sfântul Vasile cel Mare face o precizare deosebită în acest sens zicând că „profetul, inspirat de Duhul, a arătat harul cel de sus care răsună în psaltire, pentru că dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea îşi are cauza sunetelor în părţile de sus ale ei. La chitară şi la liră arama răsună de dedesubtul locului unde pana atinge coardele; psaltirea, însă, are cauzele ritmurilor armonioase în partea de sus, ca şi noi să căutăm a cugeta cele de sus şi să nu ne pogorâm la patimile trupului din pricina dulceţii melodiei”[4].

Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre Sfinţii Părinţi care, prin măiestria cuvântului său, convinge că folosirea psalmilor în cultul public sau privat este imperios necesară. În acest sens, el spune că „psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletelor şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş cu cel care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? […] Psalmul pune la fugă pe demoni şi aduce pe îngeri într-ajutor. Este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru osteneala zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, găteală foarte pregătită femeilor […], psalmul scoate lacrimă şi din inimă de piatră […]. Ce nu poţi învăţa din psalmi?”[5] Deci, o viaţă autentică de creştin trebuie să graviteze în toate împrejurările ei în jurul Psaltirii şi, din acest motiv, „psalmii se regăsesc integral sau numai versete în toate Cele Şapte Laude ale zilei liturgice, în Sfintele Taine, în Ierurgii şi în colecţii de rugăciuni. În unele mănăstiri, mari sau mici, Psaltirea este citită fără întrerupere, prin rotaţie, ziua şi noaptea, în biserică sau în chilii şi se constituie în ceea ce se cheamă rugăciunea neadormită.”[6]

(Părintele Cristian Dumitraş)