Când e vorba de cele spirituale, uităm brusc să mai fim pragmatici

Fariseul, adică fratele fiului risipitor, îşi pierde cumpătul şi nu mai vrea să intre în templu (adică în casă). Înainte se bucura că are virtuţi pe care celălalt nu le avea. Acum, când celălalt primeşte „viţelul cel gras” (Luca 15, 23), se revoltă şi este nemulţumit. Fariseul (sau fratele fiului risipitor) nu vrea să ştie decât de două atitudini, ambele păgubitoare pentru sufletul lui: ori să se bucure că e mai bun decât alţii, ori să se supere că alţii sunt mai buni decât el (sau mai bine primiţi). Să fim sinceri: de câte ori în viaţă nu ne-am lăsat robiţi şi noi de una dintre aceste două stări?

Pilda întoarcerii fiului risipitor (Luca 15, 11-32) – rostită la Liturghia din a doua duminică a Triodului – este, practic, o continuare a pildei vameşului şi a fariseului. Dacă în duminica trecută fariseul era mulţumit cu sine, mai ales prin comparaţie cu vameşul, de data aceasta intră într-o nouă etapă. Vameşul se pocăieşte şi se întoarce în casa (templul) Tatălui ceresc, sub chipul fiului risipitor. Fariseul, adică fratele fiului risipitor, îşi pierde cumpătul şi nu mai vrea să intre în templu (adică în casă). Înainte se bucura că are virtuţi pe care celălalt nu le avea. Acum, când celălalt primeşte „viţelul cel gras” (Luca 15, 23), se revoltă şi este nemulţumit. Fariseul (sau fratele fiului risipitor) nu vrea să ştie decât de două atitudini, ambele păgubitoare pentru sufletul lui: ori să se bucure că e mai bun decât alţii, ori să se supere că alţii sunt mai buni decât el (sau mai bine primiţi). Să fim sinceri: de câte ori în viaţă nu ne-am lăsat robiţi şi noi de una dintre aceste două stări? Ori ne-am bucurat că alţii sunt mai răi/ rău decât noi, ori ne-am supărat văzând cum sporesc în cele bune. În cea de a doua variantă, suntem un soi de frate al fiului risipitor, care stă bosumflat, care se supără – cum zice românul – ca văcarul pe sat. Adică nici nu avem un motiv rezonabil spre a ne mâhni, nici nu câştigăm ceva din asta. Dacă fratele fiului risipitor, alias fariseul, ar fi fost un om pragmatic, dispus să vadă o oportunitate în orice situaţie de viaţă, ar fi intrat în casă, s-ar fi bucurat şi el la acea petrecere, gustând din viţelul cel gras, la care atât a mai tânjit. Pilda este una cu final deschis, căci Mântuitorul nu ne spune ce a ales fratele fiului risipitor. Din păcate, acesta încă mai oscilează între a „intra întru bucuria Domnului” (cf. Matei 25, 21 şi 23) sau a continua să bombănească prin colţuri de biserici, atunci când risipitorii se întorc şi sunt primiţi la potirul euharistic.

Prin contrast cu fariseismul fratelui celui mare, tatăl din pildă şi fiul său cel mic dau dovadă de mult pragmatism. (Am în vedere aici acea mentalitate care a adus în gândirea filosofică un alt mod de a privi adevărul decât cel ce îl acreditează ca fiind de natură obiectivă. Pragmatismul neagă existenţa adevărului obiectiv şi postulează drept criterii ale adevărului elemente precum eficacitatea sau utilitatea practică a unei idei.) Tatăl ştia că oricum va trebui să-şi împartă averea, lăsându-o moştenire celor doi fii, deci nu pierdea, practic, nimic. A preferat să dea acum partea de avere cuvenită fiului celui mic. Ca un om înţelept şi cu experienţă de viaţă, părintele a înţeles că nu putea să-l ţină cu forţa. El oricum ar fi plecat de acasă, odată ce a intrat în inima lui dorul de ducă. Or, tatăl fiului risipitor spera ca acesta să primească gestul său drept o formă de iubire care nu judecă şi care să-l încurajeze atunci când ar dori să se întoarcă în sânul familiei. Văzându-l revenind după multă vreme, tatăl primeşte pe fiul cel mic fără nici un reproş – nesocotind risipa averii pe care i-o încredinţase, ci bucurându-se pentru câştigul de a avea din nou acasă pe acest copil risipitor.

Pragmatismul fiului risipitor ar trebui să ne pună pe gânduri şi cu  privire la alegerile negative, şi la cele pozitive. „Dacă tot îmi aparţine şi oricum o voi moşteni, de ce să nu-mi iau acum în stăpânire averea mea? Ce să mai aştept?”, îşi va fi spus fiul, înainte de a se deda risipei. Acest mod de a pune problema ne păgubeşte mult în viaţă, dar cum vedem şi din pildă, chiar dacă ajungem falimentari, încă nu suntem într-un punct definitiv şi irevocabil. Pe linia acestui pragmatism, fiul risipitor are o tresărire atunci când, sărac lipit fiind, din postura de slugă mereu flămândă, se gândeşte că mai bine s-ar întoarce în casa tatălui său. Decât slugă la porci, mai bine slugă în casa părintească, dar măcar „să fii îndestulat de pâine” (Luca 15, 17). Consecvenţa acestui pragmatism al său îl ajută pe fiul risipitor să iasă dintr-o situaţie de viaţă şi de moarte. Tot o astfel de consecvenţă găsim în vieţile multor sfinţi care mai întâi şi-au cheltuit viaţa în păcate şi abia apoi au găsit drumul către Tatăl ceresc. Un astfel de exemplu este Maria Egipteanca, cea care, căutând să desfrâneze cu cât mai mulţi bărbaţi, a ajuns în Ierusalim, la locul unde se arăta lemnul Sfintei Cruci; e momentul în care se va converti cu o pocăinţă care nu încetează a ne uimi peste veacuri.

Dumnezeu nu ne cere să fim idealişti, să avem neapărat acea sensibilitate pentru frumos, bine sau adevăr. Ne putem converti şi mântui fiind foarte calculaţi şi pragmatici (dar nu mercantili!). Cum spune psalmistul, anticipând acea „venire în sine” (cf. Luca 15, 17) a fiului risipitor: „mai bună este o zi în curţile Tale, decât mii. Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoşilor” (Psalmi 83, 11). Hristos Însuşi le cere să fie pragmatici iudeilor care ezitau să creadă în El: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl” (Ioan 10, 37-38). Şi nu ezită Mântuitorul să promită celor ce-L vor urma că vor avea de câştigat chiar în această lume, mai mult decât au de pierdut: „Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică” (Marcu 10, 29-30). Iată, Domnul promite răsplată nu doar în cer, ci şi pe pământ celor ce lasă totul şi Îi urmează. Câţi au însă curajul şi acel spirit întreprinzător care îi face pe oamenii din lume să investească tot ce au într-o lucrare (afacere), pentru a câştiga însutit înapoi? În lume alergăm mult după câştig şi ne orientăm în funcţie de interesul propriu. Când e vorba de cele spirituale, nu ştiu cum se face, că nu mai suntem la fel de pragmatici, deşi Dumnezeu nu ne taxează, ci ne încurajează în acest sens. Pe toţi fiii Săi risipitori.

De la același autor

Ultimele din categorie