Ce faci, iar ai căzut?

Înțelegând că aceasta este calea, vom alunga deznădejdea de câte ori ne va încerca atunci când gândul, indiferent de unde vine (din neputința noastră, de la diavol), „ce faci, iar ai căzut, ieri te-ai împărtășit...” se va năpusti asupra noastră și ne va frământa, ne va măcina. Răspunsul este acesta: ține de firescul luptei noastre, câtă vreme suntem în luptă. 

Scrisori din Occident (XV)

Primul cuvânt pe care-l spune Hristos ucenicilor Săi după Înviere este „pace vouă”! Acesta este cel mai mare dar, pentru că în Hristos toate conflictele își pot afla sfârșitul, dacă vrem, dacă Îl primim. Apoi, le dă harul Duhului Sfânt, ca să poată ierta păcatele. Ne amintim că atunci când i-a trimis la propovăduire, Hristos le-a dat ucenicilor Săi Duh Sfânt, ca să primească putere să vindece bolnavi și să scoată demoni. După Înviere, iarăși le dă Duh Sfânt, ca să poată ierta păcatele - și, știm cu toții că la Cincizecime prăznuim tocmai pogorârea Sfântului Duh peste ucenici care, în felul acesta, devin cu adevărat mădulare ale Trupului lui Hristos Cel Înviat. Părinții Bisericii tâlcuiesc că, de fapt, într-o primă fază, harul Duhului Sfânt îi ajuta pe Apostoli să-și împlinească misiunea, pe de o parte, iar pe de alta, să înceapă lucrarea de curățire. În toate zilele în care i-au urmat Învățătorului Hristos, în ei se lucra o curățire, se lucra o despătimire. Prin harul primit după Înviere, ucenicii urcă mai sus, primind putere să ierte păcatele și făcând lucrător acest har, așteptând în Ierusalimul cel de sus, trăind o viață de adâncă nevoință, ei se fac capabili pentru a-L putea primi desăvârșit pe Hristos în ziua Cincizecimii.

Aceasta este calea și pentru fiecare dintre noi, și astfel vom înțelege de ce uneori ne împărtășim cu Dumnezeu, Trup și Sânge și, cu toate acestea, cădem în aceleași păcate și facem aceleași greșeli. Și nu e vorba despre cei care se împărtășesc cu ne-simțire față de Trupul și Sângele lui Hristos, ci despre cei care luptă pentru a se pregăti și duc o luptă pentru a păstra harul din Împărtășanie și se pocăiesc și își plâng ulterioarele căderi.

Înțelegând că aceasta este calea, vom alunga deznădejdea de câte ori ne va încerca atunci când gândul, indiferent de unde vine (din neputința noastră, de la diavol), „ce faci, iar ai căzut, ieri te-ai împărtășit...” se va năpusti asupra noastră și ne va frământa, ne va măcina. Răspunsul este acesta: ține de firescul luptei noastre, câtă vreme suntem în luptă. Și, aici trebuie să fie atenția noastră, trezvia noastră, ca de la o Împărtășanie la alta, de la o primire la alta a harului lui Dumnezeu noi să fim tot mai largi la inimă prin nevoință, prin rugăciunea noastră, prin pregătirea noastră pentru întâlnirile cu Dumnezeu și, atunci, cu adevărat Împărtășania va fi lucrătoare în viața noastră, nădăjduind ca într-o zi să trăim fiecare în inima lui ziua Cincizecimii, așa cum au trăit-o deplin Apostolii, istoric și teologic, în urmă cu aproape două mii de ani. 

De la același autor

Ultimele din categorie