Constantin Brâncuși: „Îl voi aștepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu”

 

​Cu câteva zile înainte de epilogul vieții sale pământești, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă. Apoi a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se afla o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său, așezat lângă sobă, așa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobița. Acolo, în atelier, Brâncuşi a trecut la Domnul, în ziua de 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două.

Mântuitoare și înduioșătoare așteptare, căreia Dumnezeu i-a răspuns pe 16 martie 1957, acum 60 de ani, când a chemat sufletul genialului sculptor român să urce către Cer, pe „coloana nemuririi”. Cu greu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a reda în cuprinsul unui articol uriașa personalitate a lui Brâncuși. Însă, cu nesfârșită recunoștință, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar făcut neamului românesc, amintim în prezenta scriere câteva date de referință din viața și activitatea sa, ce se vor a fi un pios omagiu adus celui care, prin a lui daltă, a împărţit istoria artei în două etape: una clasică şi alta modernă, înnoind limbajul și viziunea plastică în sculptura contemporană, prin valorificarea artei populare arhaice.

Constantin Brâncuși a văzut lumina zilei la 19 februarie 1876, în satul Hobița, județul Gorj, fiind al șaselea copil al lui Radu Nicolae și al Mariei Brâncuși. Amintindu-și de Betleemul prunciei sale, dar și de frumusețea anilor celor nevinovați, Brâncuși spunea: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit, de la un anotimp la altul”. La aproape șapte ani, copilul a fost trimis să pască oile familiei. Înzestrat de Dumnezeu cu imaginație și talent, junele, pentru a-şi ocupa timpul, s-a apucat să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă: linguri, picioare de pat, dar și alte obiecte de uz casnic, menite să înfrumusețeze gospodăriile de la sat. Dornic să învețe carte și să-și facă un rost în viață, la doar nouă ani a plecat de acasă, fără a-și finaliza studiile primare, găsindu-și de muncă în mai multe locuri, ce-i drept, nepotrivite pentru un copil de vârsta lui. În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn s-a materializat prin dăltuirea unor lucrări frumoase, care au atras atenţia unui industriaş, cu sprijinul căruia Brâncuși s-a înscris, în 1894, la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Neștiind prea multă carte, i-a fost greu să facă față cerințelor instituției de învățământ. Dar cu o uriașă voință, fiind un excelent autodidact, a izbutit. După absolvirea școlii din capitala Băniei, tânărul Brâncuși s-a mutat la București, ca să urmeze Școala de bellearte, pe care a absolvit-o în 1902 cu notă maximă. Concomitent cu studiile, Brâncuși continuă să sculpteze și să primească mai multe distincții pentru creațiile sale.

Animat de dorința de cunoaștere, a decis să continue studiile la Paris, drumul până-n capitala Franței hotărând să-l parcurgă pe jos. Ajuns în Apusul Europei în 1905, a promovat examenul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts. La doar un an, a organizat prima sa expoziție la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din capitala franceză, impresionându-i pe critici. În scurt timp, lucrările sale l-au făcut celebru și peste ocean, dovadă că în 1913 deja expune şi în Statele Unite ale Americii, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Deși plecat din România, Brâncuși a purtat în suflet necontenit frumusețea credinței noastre ortodoxe, tradițiile și măreția plaiurilor de acasă, reflectate cu fidelitate în actul său artistic, dovedind a fi deopotrivă român tradiţional şi artist modern universal, devoalând luminile vieţii veșnice dincolo de orice semn al morţii din lumea materială efemeră.

Dacă creațiile lui Constantin Brâncuși sunt cunoscute în întreaga lume, relația lui cu Dumnezeu a rămas, pentru mulți, o surprinzătoare latură a vieții, care l-a împlinit ca om și artist. Se știe că „profetul artei moderne”, după cum a fost numit Brâncuși, avea o relație specială cu Dumnezeu, conchisă într-o profundă cugetare de-a sa: „Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu - Creatorul”. Însăși creația sa este în bună parte expresie a acestei legături, așa după cum afirma Mircea Eliade: „Redescoperind materia ca matcă a epifaniilor şi semnificaţiilor religioase, Brâncuşi a regăsit emoţiile şi inspiraţiile artistului din epocile arhaice”.

De unde oare această experiență a lui Brâncuși!? Fără tăgadă, din relația apropiată cu viața liturgică a Bisericii, cu experiența liniștii dobândite prin rugăciune și meditație, cu bogăția nesfârșită de simboluri și taine oferite de spațiul sacru ortodox. Încă din anii prunciei, Constantin Brâncuşi era fascinat de dangătul clopotelor vetustei chinovii Tismana. Mai târziu, a devenit clopotar şi corist la biserica Madona Dudu din Craiova. Apoi, în timpul studiilor la Facultatea de Arte Frumoase din Bucureşti, Brâncuşi activa și ca membru al corului bisericii Mavrogheni din Bucureşti, unde cânta cu multă virtuozitate. Relația lui cu Dumnezeu nu a încetat nici după ce s-a stabilit la Paris. În 1906 a devenit cântăreţ de strană şi paraclisier la biserica ortodoxă română din Paris, „Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil”, iar în ceea ce priveşte atelierul său de lângă Paris (Impasse Ronsin, 11), acesta era considerat de Brâncuşi un fel de metoc al Mănăstirii Tismana: „Am deschis o biată filială a (mănăstirii) Tismanei, aici, în Impasse Ronsin, 11”. Smeritul atelier al maestrului a devenit o fereastră către Cer, spaţiu în care el, timp de peste 40 de ani (1915-1957), a conversat şi conlucrat în armonie cu materia, fiind totodată într-un tainic și rodnic dialog cu Dumnezeu.

La sfârşitul vieţii sale, Brâncuşi a dorit ca trecerea la viaţa veşnică să se petreacă chiar în propriul său atelier. La începutul lunii martie 1957, Constantin Brâncuşi, bătrân şi bolnav (împlinise 81 de ani), a chemat pe Arhiepiscopul Teofil de la biserica ortodoxă română din Paris, pentru a se spovedi şi a primi Sfânta Împărtăşanie. Obișnuia să spună celor din jur: „Acum sunt foarte aproape de Bunul Dumnezeu. Trebuie doar să-mi întind braţul ca să-L ating”. După ce a primit dumnezeiasca cuminecătură, Brâncuși a spus vlădicului că pleacă din această lume neîmpăcat sufletește, fiindcă nu poate să-și dea sufletul în ţară. Se vede că dorul de-acasă nu-l părăsise nicicând.

Cu câteva zile înainte de epilogul vieții sale pământești, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă. Apoi a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se afla o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său și așezat lângă sobă, așa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobița. Acolo, în atelier, Brâncuşi a trecut la Domnul, în ziua de 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două. Într-o însorită și caldă zi de 19 martie, în aceeaşi biserică românească din Paris, unde fusese în tinereţe cântăreţ la strană şi paraclisier, trupul neînsuflețit al lui Brâncuși a fost prohodit, după tradiţia ortodoxă românească, iar apoi a fost coborât în lacomul pământ din Cimitirul Montparnasse -  Paris, timp în care sufletul său și-a început mult așteptata călătorie către Veșnice. S-a împlinit ceea ce el însuși cugetase: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale”.

De la același autor

Ultimele din categorie