De fiecare dată când seceta dă târcoale pământului, se vorbeşte despre "bătaia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre". Că omul, prin faptele sale, poate influenţa mediul înconjurător, e un lucru demonstrat şi ştiinţific (a se vedea nu doar legătura dintre defrişările masive sau poluarea aerului şi unele dereglări ale climei, ci şi, spre exemplu, influenţa pe care gândul sau cuvântul unui om le poate avea asupra materiei, mai ales asupra apei). Dar a reduce o catastrofă la statutul de pedeapsă denotă un mod îngust de a-L înţelege pe Dumnezeu şi o neînţelegere a statutului omului pe pământ. Omul este chemat, conştientizând efectele acţiunilor sale, să-şi aducă, de fapt, aminte că este chemat "ca să stăpânească (...) tot pământul" (Facerea 1, 26). O catastrofă cum este seceta e o şansă de a conştientiza că suntem chemaţi spre a lucra în mod responsabil pe acest pământ ce ne este încredinţat nouă şi că suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Două extreme sunt de evitat aici: a considera că doar omul poate acţiona (respectiv că divinitatea nu are nici un rol, ci contează doar factorii "naturali" şi cei umani) – specifică ateismului umanist –, respectiv a considera că doar Dumnezeu este Cel ce decide şi lucrează, iar omul primeşte fie binecuvântări, fie pedepse, după cum este starea lui morală – atitudine specifică unei religiozităţi infantile. În cea de a doua situaţie, a pune în cârca divinităţii şi cele bune, şi cele rele nu denotă credinţă în Dumnezeu, ci este mai degrabă o formă de a ne spăla pe mâini precum Pilat, un soi de fatalism amestecat cu frică, cu lene şi cu neasumare a responsabilităţii.

"Eu  am spus că nu va ploua, nu că nu se va face porumbul"

Am vizitat acum câteva săptămâni un sătuc pierdut printre dealurile Moldovei, undeva la intersecţia judeţelor Iaşi, Neamţ şi Vaslui. Am fost uimit să aflu că, deşi nu plouase nici măcar o picătură în lunile mai şi iunie, totuşi porumbul arăta ca atunci când ploaia vine la vreme (românul are o vorbă din bătrâni: "plouă în mai, ai mălai!"). Mi-am dat seama că această – o pot numi – minune agricolă era rodul credinţei unei femei din acel sat care mi-a povestit că, deşi nu ploua şi se tot anunţa secetă, ea a continuat să cultive şi apoi să prăşească porumbul ca şi cum toate erau în bună regulă. Săteanca respectivă mi-a oferit şi o pildă care circulă în acele locuri: Se spune că, într-o primăvară, Sf. Petru s-a dus la Dumnezeu şi L-a întrebat ce să spună oamenilor care cereau să afle dacă va ploua sau nu în acel an. "Anul acesta va fi secetă" – a spus Dumnezeu. Oamenii, aflând aceasta, nu au mai semănat porumb, gândindu-se că nu are rost să muncească degeaba. Toamna, au început să se plângă că nu au de mâncare şi să se roage pentru asta. Dar Dumnezeu le-ar fi transmis, tot prin Sf. Petru: "Eu  am spus că nu va ploua, nu că nu se va face porumbul".

Şi noi ne plângem, adesea, de faptul că nu sunt condiţii ideale pentru agricultură, dar ar trebui să privim la cei ce, în condiţii cu mult mai grele ca ale noastre, au agricultură performantă. Am vizitat, de-a lungul timpului, serele din sudul Siciliei sau pe cele din Israel, adică din locuri unde vara nu plouă deloc, iar irigarea se face cu apă scoasă de la mari adâncimi, prin picurare, la fiecare plăntuţă în parte. Iar legumele şi fructele de acolo ajung nu doar pentru consumul intern, ci şi spre a fi exportate, în condiţiile în care pământul de acolo este de departe mai slab calitativ (spun specialiştii) decât cel din România. Aşadar, pe de o parte este nevoie şi la noi în ţară de acţiune, de a ne mobiliza resursele pe care le avem, nu de a aştepta ca "natura să-şi facă treaba".

Orice acţiune a omului este fondată pe anumite credinţe

Pe de altă parte, este nevoie de o credinţă reală. Iar a crede înseamnă a crea. Unii spun că nu pot crede întrucât "credinţa o ai sau nu", ea e "hărăzită doar pentru cei aleşi". Dar chiar şi aşa de-ar fi, tot există o şansă şi pentru aceştia, întrucât ei Îi pot cere lui Dumnezeu să le dăruiască această credinţă. Însuşi apostolii, la un moment dat, I-au cerut Domnului: "Sporeşte-ne credinţa" (Luca 17, 5)... Dincolo însă de credinţa propriu-zisă în Dumnezeu, orice acţiune a omului este fondată pe anumite credinţe: credinţa că mă pot ridica şi merge pe picioare, credinţa că dacă apăs pe acceleraţie maşina capătă viteză, credinţa că dacă beau otravă voi muri, credinţa că am un copil cu probleme şamd. Fiecare om, în fiecare clipă, alege ce să creadă – adică acţionează în baza unor credinţe care-i influenţează viaţa. De aceea a crede înseamnă a alege, a decide cum să fie viaţa ta în clipa de faţă. Nu are importanţă ce avem acum, în ce stare sufletească suntem, cu ce capacităţi intelectuale suntem dotaţi sau care ne este condiţia fizică. Contează cum ne raportăm la toate ale noastre (bune sau rele), ce CREDEM noi că se poate face cu ceea ce avem şi/sau suntem acum. Aici e minunea! Noi putem conlucra cu Dumnezeu, aducând şi lucrând chiar cu acest puţin peste care suntem stăpâni (talanţii pe care i-am primit). Un bucătar priceput poate din doar câteva (sărace) ingrediente să gătească o mâncare delicioasă. O învăţătoare înţeleaptă poate şi pe cele ce se găsesc în natură – pământ, pietre, frunze etc. – să le folosească drept material didactic, încât să capteze atenţia elevilor săi. Important e actul creator, să credem că viaţa noastră se edifică acum, prin alegerea noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

În funcţie de credinţa mea, şi viaţa mea ia un anumit curs. Nu există bariere de netrecut sau predestinare, ci e un dinamism teandric (divino-uman): suntem împreună creatori cu Dumnezeu, ne croim drum în această viaţă şi, implicit, în cea viitoare. Dumnezeu nu poate de Unul singur să lucreze în viaţa noastră. Când a venit "în patria Sa" (Nazaret), Iisus "Se mira de necredinţa lor" şi "n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat" (v. Marcu 6, 1-6). Sutaşul şi femeia cananeiancă, pe de altă parte, au primit tot ceea ce au cerut: "Fie ţie după cum ai crezut/ voieşti" (cf. Matei 8, 13 şi 28). Aşadar, Dumnezeu poate lucra în viaţa noastră după cum credem noi. Şi cum să credem? Răspunsul ni-l dă tot Evanghelia: "Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea" (Marcu 11, 24). Saltul de credinţă apare raţiunii omeneşti, prin prisma acestui verset, ca un salt în gol: păşesc prin aer, dar sub piciorul meu apare, la timp, puntea. Nu e mai întâi puntea pe care apoi să pun eu piciorul, ci gestul meu de a păşi îmi aduce puntea croită de Dumnezeu. Al meu e a păşi, a Lui e puntea ce-mi susţine pasul şi pe care o creează atunci, pentru mine, din "gol" (adică din nimic). Eu pun ceea ce este, El adaugă ceea nu este încă. Dacă ar fi mai întâi puntea, ar însemna ca Dumnezeu să-mi încalce libertatea, să hotărască El pentru mine. Or, El mă iubeşte atât de mult, încât nu vrea să creeze decât împreună cu mine, omul creat "după chipul Său". E bucuria unei Persoane de a fi împreună cu altă persoană.