Cum e în război!?

 

Citim ori aflăm ce înseamnă războiul. Cu greu ne putem imagina cum e să trăiești prin tranșee cu spaima unei morți iminente, pândind din toate părțile, sau să te strecori prin ploile de schije și gloanțe, ori să înfuleci un codru de pâine uscat, înghițit cu năduf și lacrimi, printre împușcături înăbușite sau în șuierul ascuțit al ghiulelelor. Așa au luptat frații noștri români în Războiul de Independență, câştigându-ne libertatea şi posibilitatea de a ne bucura de tot ce-i sfânt și românesc.

Citeam mai de demult că războiul, acest ospăț al morții, este o lecție a istoriei pe care niciodată popoarele nu şi-o amintesc îndeajuns deși, în cazul nației românești, cel de Independență de la 1877 ar trebui definit drept actul prin care am rezistat nedreptăților cu prețul sângelui, câștigându-ne independența față de puterile asupritoare prin jertfa a peste zece mii de confrați.

Noi, cei de astăzi, din mila Domnului, citim ori aflăm ce înseamnă războiul. Cu greu ne putem imagina cum e să trăiești prin tranșee cu spaima unei morți iminente, pândind din toate părțile, sau să te strecori prin ploile de schije și gloanțe, ori să înfuleci un codru de pâine uscat, înghițit cu năduf și lacrimi, printre împușcături înăbușite sau în șuierul ascuțit al ghiulelelor. Așa au luptat frații noștri români în Războiul de Independență, câştigându-ne libertatea şi posibilitatea de a ne bucura de tot ce-i sfânt și românesc. De aceea se cade să ne amintim de ei, căci nu au fost puțini. Toți tineri, cu fețe îngrijorate și doruri nenumărate. V-ați întrebat vreodată cum e să lupți nu doar pentru idealuri naționale, ci pentru viața proprie? Cu baioneta ori pușca în mâini, mulți dintre eroii noștri au rezistat ori nu uraganelor de gloanțe. Oare cine ar izbuti să redea în cuvinte potrivite încleștarea de pe front sau forfota din spatele lui? Cine poate simți astăzi, ca oarecând înaintașii, mirosul morții bântuind peste tot? Cine va reuşi să descrie sentimentele camarazilor ce-și numărau colegii măcelăriți de arme, rămași în tina umezită de sângele lor? Chiar atunci când tunurile ori armele încetau a mai urla, moartea tot înspăimânta, căci mulți ostași loviţi de gloanțele ucigașe zăceau pretutindeni, așteptându-şi izbăvirea de la brancardieri ori doctori care încercau, de multe ori, imposibilul. Alteori, constatând sfârșitul bravilor luptători, îi puneau pe tărgi, devenite năsălii, rânduindu-i spre înmormântare. Nici preoților de pe front nu le-a venit ușor. Trebuiau să le insufle curaj și credință celor care își vedeau sfârșitul atât de aproape. Am scris acum câtăva vreme despre un monah nemțean trimis în acest război, Arhimandritul Chiriac Nicolau. M-am întrebat câți preoți de azi am avea curajul părintelui Chiriac? Dând dovadă de patriotism, de jertfă, dar și de mare râvnă misionară, a cerut implicarea în slujirea ostașilor români de pe câmpul de luptă. Arhimandritul Chiriac a fost confesor al brigăzii de ostași din garnizoana Galați, oficiind totodată slujbele de înmormântare la zeci și sute de soldați. Au avut ei parte de clopote trase, după cum o cere tradiția noastră ortodoxă, la despărțirea sufletelor de lumea pământeană? Mă tem că nu! Zgomotele cazmalelor și hârlețelor ce săpau de zori gropi pentru ei înlocuiau arămile sunătoare ale sfintelor locașuri. Iar preoții de pe fronturi, înălțându-și glasurile, rosteau rânduiala pogribaniei în prezența batalioanelor care se descopereau în fața priveliștii îndurerate, rugându-se pentru camarazii căzuți la datorie.

Războiul aduce răni, sânge și moarte. Nu puține suferințe colaterale îl însoţesc: evacuări; familii despărțite; mame tânguindu-și feciorii pieriți în lupte; soții văduve cu pruncuții în brațe, căutând cu disperare ajutor; copii orfani jelindu-și soarta crudă; sate pustiite; pământuri părăginite; văi cu ape cristaline și răsunătoare ori crânguri însorite rămase fără pașii ori brațele muncitoare ale celor plecați fără întoarcere.

Noi nu ne-am dorit război, ci ne-am văzut nevoiți să-l purtăm, fiindcă nu exista altă cale de a ne elibera de sub dominația turcească. Împrejurările istorice deveniseră favorabile, căci în 1875 izbucnise răscoala în Bosnia şi Herțegovina, iar în 1876 cea din Bulgaria. Încă o circumstanță propice îndeplinirii visului românesc de libertate a oferit-o în 1877 Rusia, declanșând un nou război împotriva Turciei.  La 4 aprilie 1877, țara noastră parafa pactul cu Rusia prin care permitea armatei imperiale să-i tranziteze teritoriul şi să ocupe linia Dunării până la gura Oltului. Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor, luând o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră. În aceste condiții, Ministrul de Război Alexandru Cerna a ordonat trupelor române să răspundă hotărât la orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii de la sfârșitul lui aprilie, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, pe atunci Ministru de Externe, a proclamat independența României, iar a doua zi documentul a căpătat putere de lege, prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma direcționându-se către armată. Respectând înțelegerea cu Rusia țaristă, armata română s-a concentrat în Oltenia de sud. În iunie, trupele ruse au trecut Dunărea, începând intervenția militară pe teritoriul Imperiului Otoman. La Plevna s-au lovit de rezistența lui Osman Paşa, comandatul oștirilor turcești, văzându-se obligate să oprească înaintarea. În aceeași lună, armata română a intrat în vârtejul războiului de peste Dunăre. Numărul oștenilor români se ridica la aproximativ 100.000 de oameni, dispunând de 108 tunuri. Oastea română a declanşat ofensiva la finele lui august, cucerind reduta Griviţa 1, apoi, la început de noiembrie, cetatea Rahova, pe când Plevna a rezistat până la 28 noiembrie, fiind încercuită de trupele ruso-române. Osman Paşa a încercat să străpungă încercuirea şi să se retragă, mișcare sortită eșecului, ducând la capturarea lui.

După căderea Plevnei, acțiunile combatante au sporit. Trupele române au cucerit Vidinul, iar cele ruse au pornit către Constantinopol. În situația nou creată, Turcia a fost nevoită să ceară un armistițiu, astfel că la 19 februarie 1878 s-a semnat înțelegerea de la San Stefano. În tratatul de pace, printre altele, se recunoştea şi independența României. Condițiile acestuia, favorabile României, au fost întărite de către țările apusene la Congresul de la Berlin din vara anului 1878, țara noastră fiind recunoscută ca stat independent.

Și toate acestea prin jertfa eroilor noștri, care reprezintă memoria vie a istoriei națiunii românești. De aceea, ziua de 9 mai a fiecărui an să ne fie un binecuvântat prilej de a le fi recunoscători pentru jertfa vieții scrijelită pe răbojul istoriei cu sângele lor vărsat - pentru ca noi astăzi să trăim liberi, manifestându-ne în mod plenar credința, cultura și datinile strămoșești.

Citește alte articole despre: foame, moarte, istorie, război, neam, nedreptate, independență, gloanțe, schije

De la același autor

Ultimele din categorie